M-am întrebat adesea: Ce mă/ ne uimește și ce mă/ ne atrage la Sfânta Maria Egipteanca? Și răspunsul care-mi stăruie în minte ar fi: paradoxurile. Paradoxul care caracterizează viața ei. Aceasta întrucât paradoxul este normalitatea Vieții după care tânjim cu toții. Este punctul de conexiune și de întâlnire tainică dintre banalitatea existenței noastre căzute și noutatea Vieții dumnezeiești care curge continuu spre noi și de care suntem clipă de clipă întâmpinați. Ceea ce noi trăim ca paradox este normalitate la Dumnezeu, dar și normalitatea omului ce se vrea descoperită.

Viața Sfintei Maria Egipteanca, pe care tocmai am lecturat-o într-un cadru liturgic atât de intens este un paradox de la un capăt la altul, motiv pentru care ne atrage atât de mult și tocmai de aceea este pusă și în cult: ca să ne anime căutarea după relația cu Dumnezeu. Este, în același timp, un gen aparte de iubire. Mai degrabă, o iubire care smintește pe cei mai mulți pentru că sparge toate normele, regulile, comoditățile, tiparele, moralismele și orice alte forme care blochează pe oameni în clișee.

De exemplu, ca să investigăm puțin paradoxul vieții ei, ne-am putea întreba: Cum de păcătuia cu atâta nesaț? Ce anume era în ea? Era căutarea iubirii cu poftă dumnezeiască, dar greșit direcționată. Dezlănțuirea firească a acestei pofte, ori naște patimă, ori Taină uimitoare. Alegerea e doar la noi. Această poftă este pusă în noi cu (ne)măsură dumnezeiască ca prin ea veșnic să dorim și să primim Tainele și Viața lui Dumnezeu în noi. Dar, prin ea putem atrage și contrariul, cu aceeași putere, până la patimă sau demonie.

Iarăși ne mai putem întreba: Cum de a putut să se împărtășească cu o viață atât de destrăbălată și fără să facă un canon înainte? Este limpede că după toate canoanele disciplinare ale Bisericii, destrăbălata Maria nu se putea împărtăși. Dar, după tipul de răsucire avut este la fel de limpede că nimeni și nimic nu o putea ori; după cum nu i s-a împotrivit nici acea Putere care, mai întâi o oprise atunci când voia să intre și să se închine Crucii Domnului. Înțelegem din aceasta că în relație cu Dumnezeul nostru, important este nu ce viață morală ducem, nici cât păcătuim sau ce păcate facem, ci Cum/Când răspundem căutării lui Dumnezeu înspre noi și Cum ne adăugăm Planului Lui cu noi[1].

Și iarăși, ne mai putem întreba, despre punctul culminant al vieții paradoxale a Sfintei cuvioase: Cum o femeie binecuvântează pe un preot și cel mai mare nevoitor dintre călugării timpului? Răspunsul este la preotul binecuvântat de Sfânta Maria, la Zosima, care zice: „Harul nu se cunoaște după vredniciile (treptele clericale) pe care le are cineva, ci este obișnuit să fie cunoscut din darurile sufletești...”[2]. Nu-i altceva decât Libertatea Duhului și paradoxurile lucrărilor dumnezeiești.

Mântuirea și răscumpărarea este Treabă de Dumnezeu, nu treabă de om. Noi suntem chemați să fim martorii acestei lucrări uimitoare, nu să-I luăm locul lui Dumnezeu prin schematizările și șabloanele minților noastre. Dumnezeu este liber de toate și poate toate câte vrea. Nu poate exista vreo regulă anume care să-L poată cuprinde sau să-L închidă în ea, deși El este Lege bine tocmită și Ordine în toate. Nu există o singură cale a întâlnirii cu Dumnezeu, deși El este Singura Cale, dar intrările pe ea sunt nenumărate. Dumnezeu nu poate fi o forță manipulată de noi (creștini, slujitori, formule etc.), după bunul nostru plac. El este Liber de toate și de toți. Vine și rămâne unde se îndeplinesc condițiile Lui de dragoste: Legământul de iubire cu El, dar nu rămâne și nu vine sau pleacă, dacă nu intrăm în Legământul Lui de Iubire și în condițiile (nu condiționările!) Lui de întâlnire cu noi.

De asemenea, e paradox la Maria Egipteanca: Cum de nu a mâncat nimic? Cum de  a trăit goală în frig și arșiță? Cum de știa Scriptura fără să fi învățat carte? Cum de cunoștea pe cele nevăzute și pe cele viitoare? Cum de mergea peste apa Iordanului ca pe uscat? Cum de ajunge într-o clipă la locul morții, distanță străbătută de Zosima în 20 de zile? Cum vine leul să-i facă groapa etc? Toate aceste paradoxuri ale vieții ei ne dau temele și cheile înțelegerii (ne)limitelor nevoinței în Ortodoxie. Acestea nu sunt revendicări confesionale, ci pun în evidență Viață Omului care răspunde chemării lui Dumnezeu Total: și aceasta numim Ortodoxie[3].

Numim nevoință permanenta descentrare sau continua dezlipire a omului de pe voia proprie, robită la dependențe și de patimi. Este o mișcare de sabotare calitativă, deloc ușoară, martirică în toate dimensiunile, o tăgăduire a falsului din noi, fals construit minuțios de noi, cu voia noastră proprie, cu alegerile noastre, cu tot ce suntem, mereu având un alibi făcut din repetarea obsesivă a unei conjuncții: pentru că, pentru că, pentru că... În realitate, scuze pentru că nu am putut rămâne în Dumnezeu. Poate nici n-am știut. Poate nici nu ni s-a spus. Poate nici nu am crezut că este posibil. Poate nici nu a avut cine: nici, nici, nici... timp în care voia proprie, falsă, se întărește vertiginos împotriva noastră.

Schimbul, trecerea de la una la alta: de la voia proprie la voia lui Dumnezeu o face convertirea/ răsucirea, cunoscută sub numele de pocăință, întotdeauna consecință a unei Întâlniri. Fără Întâlnirea de Taină nu-i posibilă, nici nu poate exista viață de ortodox. Întâi este întâlnirea, concomitentă cu convertirea și apoi urmează pocăința prin care ajungem în intimitatea Tainelor; iar convertirea e Treabă de Dumnezeu, nu-i treabă de om. Omul doar poate confirma. Și poate confirma doar dacă s-a convertit el mai întâi, doar dacă s-a întâlnit și el cu Dumnezeu. Altfel, vorbim de creștinism de ocazie; creștini oportuniști, sentimentaliști, vicioși; toți în confuzia minții lor cu Mintea lui Dumnezeu, a voii lor cu Voia lui Dumnezeu etc.

Exemplu de astăzi este Maria Egipteanca. Totul a început de la Întâlnire și Convertire/ Răsucire. Cum este aceasta? Cum se face? Care-i rețeta? Nu știm. E Treabă de Dumnezeu! Știm clar Cine o face: Dumnezeu. Restul ne depășește. Și mai știm că nu există excepție. Este pentru fiecare. Este pentru toți, dar numai Unii răspund. Numai Unii vin la Întâlnire. Și mai știm Ce anume ne convertește: Iubire uimitoare plină de Adevăr a lui Dumnezeu, Iubirea care smintește. Smintește pe leneși, pe pătimași, pe mincinoși, pe înșelători, pe fricoși mai ales, pe indolenți, pe legaliști în special, pe trufași etc., pe toți care confundă iubirile lor cu Iubirea lui Dumnezeu: iubirile lor de putere, cu Puterea Iubirii lui Dumnezeu.

Toți cei care nu s-au întâlnit cu această Iubire se smintesc, o urăsc și o răstignesc. Cei care s-au Întâlnit cu ea o trăiesc și mai multe nu vorbesc despre ea, pentru că e de nepovestit. Dar ea se Vede! Vorbește despre ea Sfântul Isaac Sirul[4], dar cine citește se smintește. Chiar și cei mai serioși dintre ortodocși. Sfântul Isaac este singurul din teologia patristică, care are un așa Curaj să zică: „Păcătoșii în iad stau în mijlocul drepților”. Cine citește să înțeleagă! 

Cu o astfel de Iubire, ori te îndumnezeiești, ori te îndrăcești. A treia cale nu este!

Prin urmare, este o singură întrebare esențială: Cum să stai cu spatele la o așa Iubire? Aceasta este singura și toată pierderea!

Așadar, totul este despre primire și refuz. Nu despre strategii de revendicare. Nu despre negoț cu iubirea. Nu despre interpretarea ei. Cine o refuză, cel mai adesea obrăznicește cu ea; viclenește cu ea, întrucât pare slabă și neputincioasă. Și chiar este slabă pentru că este vulnerabilitate totală. De aceea e și răstignită! Cine o primește, însă, se convertește la Ea pe loc. Și abia începând de aici urmează toată lupta nevoinței în Ortodoxie, cu (ne)limitele ei, văzute ca paradoxuri în Maria Egipteanca sau tâlharul de pe cruce. Nevoința ce urmează întâlnirii, nu-i pentru a câștiga iubirea din exterior. Nu-i pentru a o atrage spre tine prin favoruri. Nu-i pentru a primi o cantitate mai mare de iubire, ci doar pentru a nu sta cu spatele la ea. Pentru a nu o răni. Pentru a nu lăsa nimic din tine necucerit de o așa frumusețe. Și aceasta pentru că nimeni niciodată nu te-a întâmpinat și nu te-a valorizat cum o face această Iubire din această Întâlnire cu Dumnezeu.

În exterior, însă, toate acestea apar ca paradoxuri și (ne)limite ale nevoinței: nu doarme, pentru că nu-l ia somnul de dor; nu mănâncă, pentru că nu are nevoie, fiind îndestulat cu har; nu judecă, pentru că se vede onest pe sine și, pe deasupra, începe să iubească ca Dumnezeu; nu-i invidios, pentru că nu-i lipsește nimic; nu se mândrește, pentru că totul e de la Dumnezeu; stă în frig, pentru că arde înlăuntru; uneori se lovește fizic, pentru că simte demonia în carnea lui, fără a disprețui trupul, pe care-l vrea total și deposedat dăruit lui Dumnezeu... în definitiv, este Martir. Adică, mai bine moare decât să piardă o așa Iubire. Mai bine cu Dumnezeu în moarte, decât fără El în viață! Însă, fiecare pe calea lui, în ritmul lui și mai ales în dorul lui de Dumnezeu.

De aceea, Maria Egipteanca este excepția, nu regula Bisericii. Dar o excepție care ne atrage pentru că trimite la un firesc care e al tuturor. Toate aceste paradoxuri nu se pot imita sau copia sau transpune. Nu poți aplica pe tine experiențele altora, citind despre alții sau copiind pe alții. Totul este unic și personal.

În consecință, (ne)limitele nevoinței în Ortodoxie se înscriu între suspinul tâlharului de pe cruce și extremele calitative ale Sfintei Maria Egipteanca. Restul este doar despre scuze!