Începtul Triodului deschide pentru Biserica lui Hristos cea mai rodnică perioadă duhovnicească. Este primăvara bunătăților care ne întâmpină cu mii și mii de miresme din florile multicolore ale Tainei credinței în care de bunăvoie ne lăsăm atrași. În duh patristic am zice: „Începe Postul, începe bucuria”!, sintagmă după care ne putem verifica. Dacă suntem cuprinși de tristețe și neliniște după „cele de dulce”, încă n-am ajuns în viul credinței, dar tindem către ea cu sforțare. Dar, dacă fiorii bucuriei ne animă tăcut, să avem mai multă îndrăzneală, căci mugurii credinței dau să înflorească în noi.

Triodul nu-i doar o carte de slujbă, nici doar o perioadă de timp din viața Bisericii. Pe lângă acestea, pentru orice comunitate eclesială asumată, cum ar trebui să fie Biserica în întregul ei, Triodul este Foaia de Parcurs a unei călătorii cu o destinație de Taină: Crucea și Peștera mormântului lui Dumnezeu întrupat. Nu-i o destinație simbolică, nici metaforică, ci este o destinație ce stă în centrul vieții de creștin. Atât de importantă, încât parcurgerea ei este o provocare, o școlire continuă și o adevărată artă. Este o știință în adevăratul sens al cuvântului în care suntem pedagogiți pas cu pas, zi de zi, zi și noapte, pe ceasuri și ore, pentru toate treptele credinței, pentru trup și pentru suflet, pentru zilele săptămânii, pentru sâmbete și duminici, cu îngenunchieri și metanii, cu rugăciuni și privegheri, cu citiri biblice și patristice alternate de psalmodieri și tăceri meditative, toate în cele mai minuțioase detalii, mistagogice deopotrivă în formă și conținut. Este regretabil că, pe alocuri, slujitori și credincioși, reduc Triodul doar la o perioadă în care schimbă alimentele, cântările și veșmintele bisericii, cu obiceiuri și tradiții legate de vii și de morți, dar fără să se lase școliți și pedagogiți în sensurile adânci ale unei Taine esențiale pentru deslușirea sensului real al Darului minunat al vieții, împreună cu Dumnezeu. Categoric, cine ratează mistagogia Triodului, ratează în toate înțelesurile credinței și, implicit, tot ceea ce înseamnă viață de creștin în bucurie pentru chemarea la o așa viață, cu un așa Dumnezeu. 

Soluția urgentă: înapoi la catehezele liturgico-teologice! Înapoi la mistagogia Triodului: slujitori și credincioși! Pentru aceasta, avem două lucrări minunate care ne stau la dispoziție, ca să ne fie călăuze în cele mai mici detalii: Makarios Simonopetritul, Triodul explicat, Editura Deisis, Sibiu, 2008 (pentru tot Postul Mare, fără săptămâna pătimirilor), întregit de recenta și excelenta lucrare a Preasfințitului părinte Damaschin Dorneanul, Dimensiunea mistagogică a Săptămânii Sfintelor pătimiri. Elemente de antropologie duhovnicească, Editura Crimca, Suceava, 2022 (pentru toată săptămâna pătimirilor).

Vameșul și fariseul este denumirea primei săptămâni, din cele trei, a perioadei de pregătire pentru începutul Postului Mare. Avem trei săptămâni de pregătire, fără de care niciun creștin nu poate intra asumat în arena luptelor Postului ce ne stă înainte. Tema fiecărei săptămâni o dă denumirea duminicii, extrasă din textul Scripturii și care, devine tema centrală a stihologiei slujbelor din fiecare zi a săptămânii ce urmează. Însă, în fiecare temă a fiecărei duminici, stă ascunsă și anticipată Taina Temei principale a Postului Mare: Crucea, Mormântul și Învierea.

Duminica ce ne stă înainte ni-L arată pe Hristos călătorind dinspre Galileea spre Ierusalim, o călătorie în care spune pilde, face semne, avertizează despre ceea ce-L așteaptă la Ierusalim și îi îndeamnă pe ucenici să fie alături de El, indiferent de ce se va întâmpla. Forma cea mai concretă prin care se poate sta alături și în relație cu Dumnezeu este rugăciunea, motiv pentru care îi îndemna pe toți „cum trebuie să se roage totdeauna și să nu-și piardă nădejdea” (Luca 18, 1). Dar, pentru că sunt rugăciuni și rugăciuni, după cum sunt oameni și oameni, Iisus uitându-se în jurul Lui și văzând mulți farisei, rostește pilda rugăciunii de la templu a vameșului și a fariseului.

Fariseii aveau pretenția că sunt liderii spirituali ai poporului Israel și cei mai morali dintre toți evreii. Erau câteva mii de bărbați farisei în tot Israelul care se sileau să ducă o viață de moralitate, de dreptate, împlinind tot ceea ce Legea lui Moise cerea de la evrei. Într-un cuvânt, se străduiau să ducă o viață de sfințenie. Or, la evrei, viața de sfințenie înseamna totodată o viață de separare, adică fără nicio legătură cu cei păcătoși, cu păgânii și cu tot ceea ce ar putea să-i întineze. Pentru această străduință a lor, ei se socoteau drepții poporului. În același timp și din acest motiv, ei sunt tocmai cei care îl detestau cel mai mult pe Iisus, acuzându-L că nu respecta Legea care îi cere să se ferească de cei păcătoși și de păgâni, ba chiar se amesteca cu ei, făcându-le uneori favoruri. Văzând mulți farisei în jurul lui, Hristos zice această pildă, tocmai împotriva lor pentru că „se socoteau drepți pe ei înșiși și priveau cu dispreț pe ceilalți” (Luca 18, 9). 

Pilda ne spune că erau doi oameni. De fapt, doi evrei, care s-au suit pentru rugăciune la locul cel sfânt, adică la templul cel mare a lui Dumnezeu de la Ierusalim, capitală, centru politic, dar și religios al întregului Israel. Locul așezării celor doi evrei la rugăciune era diferit, fariseul, cel care se îndreptățea pe sine, ocupa locul din față, iar vameșul, păcătosul, întinatul și înclinatul spre corupție, ocupa locul cel din urmă. Ideea de bază este că stăteau separați. Este important să înțelegem puțin contextul și timpul la care evreii mergeau să se roage la templu. Era de două ori pe zi: seara și dimineața, la apusul și la răsăritul soarelui, momente la care la templu se aduceau două jertfe. Un miel dimineața și unul seara, ca jertfă pentru păcatele neștiute făcute de evrei în timpul nopții sau în timpul zilei ((Numerii 28, 1-8). Mielul era alb, fără meteahnă, curat și se aducea în fața altarului, se spuneau rugăciuni asupra lui, apoi era sacrificat, sângele se scurgea la baza altarului și carnea era arsă în întregime pe jertfelnic. Preotul lua jăratec de unde se arsese mielul într-o lopățică și cu această cenușă, peste care punea tămâie, intra în Templu, în Sfânta (încăperea de dinaintea altarului: Sfânta Sfintelor) și Îi înfățișa lui Dumnezeu jertfa adusă de popor.

Așadar, mielul sacrificat ajungea în fața lui Dumnezeu sub formă de tămâie și sub formă de fum. În timp ce preotul era în Sfânta cu tămâia și cu jăratecul mielului sacrificat (rugându-L pe Dumnezeu pentru ispășirea și acoperirea păcatelor poporului din cursul zilei sau din cursul nopții), poporul stătea afară și se ruga fiecare pentru păcatele lui. Când preotul se întorcea din Sfânta în fața poporului, toți cădeau cu fața la pământ, iar preotul îi anunța că Dumnezeu a primit jertfa Mielului și că, păcatele lui Israel, cele neștiute, au fost ispășite/iertate și poporul este acum în stare de sfințenie în fața lui Dumnezeu. Aceasta este scena pe care trebuie să o avem în față la citirea acestei pilde, scenă pe care Evanghelia nu ne-o spune pentru că era arhicunoscută de toți contemporanii evrei. 

La unul din aceste două momente din zi, în curtea bărbaților erau și acești doi evrei, unul vameș și unul fariseu, iar Hristos ne face cunoscute rugăciunile celor doi (rugăciuni bineștiute de toți, pentru că tot evreul se ruga cu voce tare), cât timp preotul era dus cu tămâia și cu jăratecul în templu. Fariseul era deoparte, pentru că se socotea sfânt și drept și nu se atingea de ceilalți evrei, ca nu cumva păcătoși fiind ei, el să devină necurat. Separat fiind de ceilalți, îi auzim rugăciunea (dacă se poate numi rugăciune) de maximă trufie: „Dumnzeule, îți mulțumesc că nu sunt ca ceilalți oameni (aceștia toți din jurul meu), răpitori, nedrepți, adulteri, sau ca și acest vameș” (Luca 18, 11). Cu alte cuvinte, „uită-te Doamne la mine ce drept sunt”, ceea ce seamănă mai mult cu o publicitate personală decât cu o rugăciune. Și la evrei, ca și la creștini, rugăciunile sunt mai întâi de iertare sau de pocăință, apoi de mulțumire pentru darurile primite și abia la urmă rugăciunile de cerere. Fariseul nu spune nimic din aceste trei feluri de rugăciune, ci el se laudă în fața lui Dumnezeu, cu o atitudine de înfumurare, de superioritate. De fapt, fariseul îl înștiințează pe Dumnezeu de unde i se trage lui dreptatea personală: „postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate câte câștig” (Luca 18, 12), ceea ce arată că fariseii făceau mai mult decât ceea ce le cerea Legea lui Moise. În Lege apare o singură zi de post pe an, ziua Ispășirii, când intra arhiereul în Sfânta Sfintelor (Levitic 23, 27), iar zeciuiala trebuia dată doar din grâu, vin și untdelemn (Deuteronom 14, 23). Așadar, fariseii au inventat peste Legea lui Moise zile, zeciuieli, prescripții, pe care împlinindu-le, să se poată lăuda cu ele în fața lui Dumnezeu, cum că ei fac mai mult decât ceea ce le cere Legea. Prin urmare, Dumnezeu Însuși le este îndatorat. În schimb, vameșul, socotindu-se necurat, nu îndrăznea să se apropie de ceilalți evrei, necum de altar sau de Templu, ține ochii în pământ, se lovește cu mâna în piept (semn de doliu la evrei) și spune un singur lucru, care este o cheie de înțelegere a întregii pilde: „Dumnezeule ispășire fă/fii mie păcătosului” (Luca 18, 13). Cuvânt care apare o singură dată în această formă în Noul Testamnet. 

Ispășirea o face doar sângele mielului, atât pentru popor, cât și personal, ceea ce denotă Taina Mielului celui adevărat ascunsă în această pildă, așa cum l-a numit Ioan Botezătorul pe Mântuitorul Hristos: „Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel care ridică/ispășește păcatele lumii” (Ioan 1, 29). El, Mielul, fiind cel care reface în Sângele iubirii Sale toată dreptatea, toată relația afectată dintre om și Dumnezeu. Fariseul nu avea nevoie de această ispășire, făcându-se drept de unul singur. Vameșul însă, doar din Sângele jertfei Mielului aștepta cale de ispășire. Ceea ce înseamnă că dreptatea nu stă nici în pocăința lui, nici în faptele lui bune sau rele, ci toată dreptatea stă în Sângele Mielului. Vameșul înțelege această Taină și se smerește, se umilește și cere de la Dumnezeu ispășire, ca și cum ar zice: „Doamne, fă ceva prin care păcatele noastre să fie acoperite”. Evreii știau că păcatele se acoperă cu sânge, prin moarte.

Deci, vameșul cere acel sânge curat care să acopere toate violențele și ura oamenilor, ca și cum ar zice: „Doamne, sunt nimic înaintea Ta. Nu voi reuși să fac ceva bun înaintea feței Tale. Fă-mi-Te pe Tine ispășire pentru păcatele Mele!”. Motiv pentru care Iisus comentează pilda și ne spune că dintre cei doi care s-au urcat la templu să se roage, cel care s-a coborât făcut drept, nu de el și de faptele lui, ci de credința în ispășirea care va veni prin sângele mielului a fost vameșul, nu fariseul, care nu are nevoie de nimic, pentru că el este deja drept. Apoi, Iisus ne dă și lecția pildei rostită ca o mare atenționare: „Tot cel care se ridică/înalță pe el însuși va fi coborât și tot cel care se coboară pe el însuși va fi înălțat” (Luca 18, 14). Cu alte cuvinte, cel ce stă în fața lui Dumnezeu, stă în fața jertfei Mielului, singura iubire care de nimic nu se dă în lături. Dar, nimeni nu poate primi această iubire care ridică păcatul lumii, dacă are atutudine de aroganță, de sfidare și de egoism. Doar cel care se coboară poate înțelege și primi Taina Mielului lui Dumnezeu, Cel care Însuși se coboară pentru noi, își pune Viața și își dă Sângele pentru toți.

Iubirea lui Hristos este jertfită de mândria fariseului lăudăros și aceeași iubire se jertfește pentru ispășirea/iertarea vameșului, ceea ce pune în evidență starea de jertfă permanentă în care este Hristos, El fiind „mielul înjunghiat de la facerea lumii” (I Petru 1, 21).

Acum, când intrăm în călătoria spre Taina Paștelui și când se dechid cele zece săptămâni ale călătoriei spre Golgota și spre Învierea lui Hristos, tema ispășirii prin sângele Mielului face un salt direct spre Taina Crucii și ne arată că legătura noastră cu Dumnezeu nu stă pe altceva decât pe Sângele Mielului lui Dumnezeu care ne dă Viața cea nouă. Sângele acestui Miel pentru noi este în dumnezeiescul Potir de la fiecare Liturghie. În intimitate cu iubirea Mielului din Potir se intră pe calea smereniei vameșului nu cu aroganța fariseului, ca să putem înțelege Taina iubirii jertfite a lui Dumnezeu din care primim Viață și Înviere. Prin urmare, călătorim spre Taina Mielului încă din prima săptămână a Triodului, ca să înțelegem că în centrul umanității, a creației și a Vieții stă Taina Crucii Mielului, la ale cărei înțelesuri ne va călăuzi toată structura mistagogică a Triodului.