Poporul dreptcredincios l-a socotit sfânt pe Ioan de la Prislop încă din timpul vieţii sale, iar după uciderea lui, această credinţă s-a întărit şi mai mult. Vestea despre viaţa sa aleasă şi mai ales despre moartea lui tragică a ajuns până peste munţi, în Ţara Românească, de unde au venit câţiva cuvioşi călugări, care i-au cerut trupul de la rude, ducându-l într-una din mănăstirile de acolo. Tradiţia morţii Cuviosului Ioan de la Prislop, cunoscută până azi în regiunea respectivă, era menţionată încă din a doua jumătate a veacului al XVIII-lea de acea cronică în versuri intitulată Plângerea sfintei mănăstiri a Silvaşului, din Eparhia Haţegului, din Prislop, scrisă de ieromonahul Efrem. Presupunem că acest cuvios a trăit în veacul al XV-lea sau în prima jumătate a celui de al XVI-lea. În orice caz, el nu trebuie confundat cu egumenul Ioan, care a cârmuit mănăstirea în a doua jumătate a veacului al XVI-lea, iar în 1585 a fost ales mitropolit al Transilvaniei, cu scaunul în Alba Iulia, păstorind până către anul 1605.

Sfântul Ioan de la Prislop a fost, este şi va fi – pentru credincioşii din părţile Haţegului şi Hunedoarei – o pildă vie de sfinţenie, iar „chilia” sau „casa” lui rămâne mereu un loc de pelerinaj şi de reculegere sufletească pentru toţi cei ce caută cuvânt de mângâiere şi de întărire în locurile de mare frumuseţe naturală ale Prislopului, în care au trăit atâţia cuvioşi călugări cu viaţă aleasă şi bineplăcută lui Dumnezeu. Acestea au fost motivele pentru care a fost canonizat oficial prin hotărârea sinodală din 20 iunie 1992. Pomenirea lui se va face în ziua de 13 septembrie, el fiind înscris în sinaxar şi în calendarele noastre bisericeşti.

(Pr. prof. Mircea Păcurariu, Sfinţi Daco-Români şi Români, Editura Trinitas, Iaşi, 1994, p. 44)