Folosul mărturisirii si al cercetării conştiinţei în toate zilele

Cuvânt la Duminica a doua a Sfântului şi Marelui Post

De vreme ce noi, ori aici, ori în viaţa cea viitoare, neapărat trebuie să ne întristăm pentru păcatele noastre, apoi este mai bine ca noi să facem aceasta aici decât în acea lume. De unde reiese aceasta ? Din cuvintele Psalmistului, precum şi din Evanghelie. Adică Psalmistul zice: „Cine în iad se va mărturisi ţie ?” (Ps. 6, 6). El cu aceasta voieşte să spună că cineva nu se va putea mărturisi Domnului în iad, ci că această mărturisire acolo nu va putea ajuta la nimic. Acelaşi lucru ne-a învăţat Hristos într-o pildă (Lc. 16, 19 şi urm.). Era un sărac, cu numele Lazăr, peste tot plin ele bube şi ele umflături, şi cuprins de o boală nevindecată. Şi era un bogat, care nu da nimica săracului, măcar din firimiturile sale. Dar ce trebuie să povestesc eu toată pilda? Voi o cunoaşteţi cu desăvârşire: nemilostivirea bogatului, cum el nu hrănea pe sărac, dar şi nevoia şi foamea acestuia, cu care el de-a pururea avea a se lupta. Aşa s-a petrecut cu dânşii în viaţa aceasta. Iară după ce amândoi au murit, bogatul acela a văzut pe cel sărac în sânul lui Avraam. Si ce a zis ? „Părinte Avraame”, a zis el, “trimite pe Lazar să-şi întingă vârful degetului său în apă, şi să-mi răcorească limba mea, că mă chinuiesc în văpaia aceasta” (Lc. 16, 24). Vezi răsplătire ? El nu dăduse aceluia nici măcar firimiturile şi el de aceea acum nu primeşte nici o picătură de apă; „căci cu ce măsură veţi măsura, zice Hristos, cu aceeaşi vi se va măsura şi vouă” (Mc. 4, 24). Şi ce a răspuns Avraam la rugămintea bogatului ? „Fiule! i-a zis el, tu ai primit cele bune în viaţa ta, iară Lazăr cele rele. Iară acum acesta se mângâie, iară tu te chinuieşti (Lc. 16, 25).

Dar să ne întoarcem iarăşi la propunerea noastră, că cineva trebuie să se pocăiască de păcatele sale încă în viaţa aceasta. Aşa că vă poftesc, vă rog şi vă impor, ca aici să plângem pentru păcatele noastre, aici să suferim pentru dânsele. Aici trebuie să ne arunce în întristare cuvintele cele de pedeapsă ale preotului, ca să nu ne înspăimânte în acea lume adevăratele pedepse ale lui Dumnezeu. Aici trebuie să ne rănească predicarea, pentru ca să nu ne roadă în acea lume viermele cel neadormit. Aici arde-ne dojana şi mustrarea, pentru ca să nu ne ardă acolo focul iadului. Este drept ca aceia care suferă aici, acolo să se mângâie, iară aceia care aici trăiesc în desfătari şi cu uşurătatea minţii, şi nu le pasă nicidecum de păcatele lor, este drept ca acolo, neapărat, să plângă şi să se vaiete şi să scrâşnească din dinţi.
Aceste cuvinte nu sunt ale mele, ci sunt tocmai cuvintele Aceluia care are să ne judece în acea lume. El zice: „Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia; dar vai vouă, care râdeţi acum, că veţi plânge şi vă veţi tângui” (Lc. 6, 25). Aşadar, este mult mai bine a schimba un necaz scurt si o durere scurtă pe nişte bunuri şi bucurii veşnice şi nepieritoare, decât a se desfăta cineva şi a fi uşuratic la minte în această viaţă scurtă şi trecătoare, iar apoi a cădea într-o pedeapsă veşnică.
Dar poate că te ruşinezi a-ţi mărturisi păcatele tale ?
O, ce nebunie ! Mai vârtos trebuie să te ruşinezi de a săvârşi păcatele ! Noi însă facem dimpotrivă. Noi săvârşim păcatul fără nici o ruşine şi fără groază, dar când trebuie să ne mărturisim, atunci ne ruşinăm şi stăm pe gânduri, pe când ar trebui să fim voioşi şi gata la aceasta. Căci nu este ruşine a se pârî cineva pe sine pentru păcat, ci este o faptă dreaptă şi îmbunătăţită. Dacă aceasta nu ar fi o faptă dreaptă şi bună, Dumnezeu n-ar fi îngăduit răsplătire pentru dânsa. Iară, cum că mărturisirea păcatelor se răsplăteşte ele Dumnezeu, poţi a te încredinţa de la Profet, cand zice: „Spune tu fărădelegile tale întâi, ca să te îndreptezi” (Is. 43, 26).
Şi cine poate să se ruşineze de mărturisirea păcatelor sale, prin care tocmai are să se libereze de păcate ? Sau nu cumva Dumnezeu ne porunceşte a mărturisi păcatele noastre, pentru ca să ne poată pedepsi ? Nici vorbă că El nu ne porunceşte aceasta pentru ca să ne poată pedepsi, ci pentru ca să ne poată ierta.
La judecătoriile lumeşti, într-adevăr, se întâmplă că după mărturisirea vinovăţiei, urmează pedeapsa. Pentru ca cineva să nu tăgăduiască de frica pedepsei păcatele sale şi înaintea lui Dumnezeu, de aceea Psalmistul a zis: “Mărturisiţi-vă Domnului, că este bun, iar mila Lui este veşnică” (Ps. 106, 1). Nu cumva El nu ştie păcatele tale, dacă tu nu I le mărturiseşti ? Iară dacă El le ştie, atunci ce-ţi foloseşte tăcerea ? Sau poţi tu oare să te ascunzi cumva ele ochii Lui ? Chiar de n-ai mărturisi tu păcatele tale, El totuşi le ştie. Iară dacă le mărturiseşti, El le uită.
„Iată, zice El, Eu sunt Dumnezeu, Cel ce şterg fărădelegile tale şi păcatele tale nu le voi mai pomeni” (Is. 43, 25). Vezi ? El zice: „Nu le voi mai pomeni”. Prin aceasta arată El iertarea. Tu însă trebuie să pomeneşti păcatele tale pentru ca să ai prilej de a te îndrepta. Sfântul Pavel, ştiind aceasta, totdeauna amintea păcatele sale deşi Dumnezeu nu le mai pomenea, şi zicea: „Nu sunt vrednic a mă chema apostol, pentru că am prigonit Biserica lui Dumnezeu.” (I Cor. 15, 9); şi: „Hristos a venit în lume pentru ca să mântuiască pe cei păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt eu.” (I Tim. 1, 15). El nu zice „am fost cel dintâi”, ci „sunt cel dintâi”: deşi Dumnezeu îi iertase păcatele sale, totuşi la Pavel niciodată nu s-a stins pomenirea păcatelor sale celor iertate. Cele pe care Dumnezeu le ştersese, el însuşi le făcea cunoscute. Dumnezeu l-a numit pe Sfântul Pavel „vas ales”, (F. A. 9, 15). Iară el se numea pe sine „cel dintâi între păcătoşi”. Deci, fiindcă el însuşi necontenit pomenea păcatele sale, poţi tu să judeci cât de mult a pomenit Dumnezeu faptele cele îmbunătăţite.
Dar ce zic eu, că nu este ruşine a-şi mărturisi cineva păcatele sale pomenirea păcatelor noastre este cu mult mai mărită decât pomenirea faptelor noastre celor bune.
Pomenirea faptelor noastre celor bune nu numai că nu ne dă vreo strălucire, ba chiar aduce asupra noastră ruşine şi osândire; pe când pomenirea păcatelor noastre ne umple de o veselă asigurare şi îndreptare la Dumnezeu. Cine ne spune aceasta ? Fariseul şi vameşul. Acesta din urmă şi-a mărturisit păcatele sale şi s-a dus îndreptat de dânsele; iară celălalt şi-a numărat faptele sale cele bune şi s-a pogorât mai jos decât vameşul. Vezi câtă vătămare se aduce cand cineva pomeneşte faptele sale cele bune şi cât folos se pricinuieşte cand cineva nu uită păcatele sale ? Si aceasta nu este de mirare.
Căci cine pomeneşte faptele sale cele bune, cade în mândrie şi semeţie, dispreţuindu-i pe ceilalţi oameni, ca fariseul acela. El n-ar fi ajuns la o fală aşa de mare şi n-ar fi zis: “nu ca ceilalţi oameni” (Lc. 17, 11) dacă n-ar fi pomenit postul şi zeciuielile sale. Dimpotrivă, pomenirea păcatelor noastre smereşte duhul nostru, ne învaţă a fi cumpătaţi, si prin cumpătare ne dobândeşte bunăvoinţa lui Dumnezeu. Ascultă numai, cum ne porunceşte Hristos să nu pomenim faptele noastre cele bune: "Când aţi făcut toate, ziceţi: robi netrebnici suntem" (Lc. 17, 10). El vrea să zică: mărturiseşte tu numai că eşti un rob netrebnic, iar Eu nu te voi face aşa, dacă tu vei mărturisi înjosirea ta, ci te voi mări şi te voi încununa.
Ai văzut tu oare dovezile cele multe ce ţi-am înfăţişat, că pomenirea păcatelor noastre ne este ele folos, că pomenirea faptelor noastre celor bune ne este foarte păgubitoare; pe de altă parte, că noi vom fi pedepsiţi dacă nu vom pomeni păcatele noastre şi că, dimpotrivă, vom primi răsplătire dacă vom pierde din pomenire faptele noastre cele bune ? Trebuie oare să vă mai arăt şi în alt chip că tocmai pomenirea păcatelor este cea mai mărită faptă bună ? Ascultă pe cucernicul Iov ! Cum el, printre altele, a fost mărit şi strălucit cu deosebire prin mărturisirea păcatelor sale, când zicea: „Nu m-am ruşinat de mulţimea gloatei ca să nu mărturisesc păcatele mele” (Iov 31, 33-34). El cu aceasta voieşte să zică: nici mulţimea oamenilor celor asemenea mie nu m-a adus la aceea, ca să mă ruşinez de mărturisirea păcatelor. Si ce ar folosi a ascunde păcatele înaintea oamenilor, când Judecătorul ştie toate ? Si ce poate vătăma, când oamenii ştiu păcatele mele, dar Judecătorul mă liberează de pedeapsă ?
Chiar de m-ar osândi toţi, iară Judecătorul mă iartă, nu-mi pasă de toate osândirile lor! Şi iarăşi, de m-ar lăuda şi m-ar admira oricine, iară Acela, Judecătorul, m-ar osândi, nu mi-ar fi de nici un folos hotărârea cea priitoare a tuturor celorlalţi. La El, la Judecătorul cel dumnezeiesc, trebuie să ne uităm pretutindeni şi de-a pururea, făcând cu păcatul tocmai aşa cum facem cu averea noastră, în toate zilele ne chemăm slugile înaintea noastră şi le cerem socoteală de ceea ce au cheltuit, şi noi putem vedea ce ne-a mai rămas. Si dacă vedem că ne-a rămas prea puţin, ne silim în tot chipul a spori veniturile noastre, ca să nu ajungem la lipsă şi nevoi. Aşa sa facem şi în privinţa faptelor noastre. Să chemăm conştiinţa noastră, ca să ne dea socoteală despre vorbele şi faptele, despre gândurile şi poftele noastre. Să ispitim dacă aici toate sunt curate şi dacă nu s-a făcut ceva spre vătămarea noastră, să cercetăm ce cuvânt rău s-a rostit spre hulă, spre ruşine şi spre batjocură; să cercetăm ce gând a ademenit ochiul nostru la o privire necurată şi ce plan am făcut noi spre vătămarea noastră, fie cu mâinile, fie cu limba, fie cu ochii. Să ne lăsăm de risipele cele netrebnice, iar ce am cheltuit cu fără socotinţă, să împlinim în alt chip. În locul cuvintelor celor nefolositoare, în viitor să facem rugăciune, în locul privirii celei necurate să punem postul şi milostenia.
Dacă noi nu vom aduna comoară în chipul acesta şi nu vom depune în această comoară fapte bune, vom cădea în cea mai mare sărăcie a sufletului şi ne vom arunca în osânda focului celui veşnic. Când e vorba de averea noastră, noi adeseori dimineaţa facem socoteală, când suntem singuri şi nimeni nu ne împiedică, nici nu ne tulbură. Atunci să dăm noi înşine socoteală de toate cele ce am făcut şi am vorbit ziua. Dacă vedem că am păcătuit, să înfrânăm sufletele noastre, să pedepsim inima noastră, iar duhul nostru să-l umplem cu chinul pocăinţei, pentru ca după ce ne vom scula iarăşi, niciodată să nu mai cutezăm a ne arunca în aceeaşi prăpastie a păcatului, căci se vor simţi încă urmele pedepsei din ziua trecută.
Pe lângă aceea, nici un timp nu este mai potrivit pentru această îndeletnicire cu cercetarea conştiinţei ca timpul serii. Ascultă ce zice Psalmistul: “Cele ce ziceţi întru inimile voastre, întru aşternuturile voastre vă umiliţi” (Ps. 4, 5).
Multe se întâmplă cu noi în curgerea zilei, care noi am dori să nu se fi întâmplat; prietenii noştri ne jignesc, slugile ne duc la mânie, femeia ne supără, fiul ne necăjeşte, vuietul grijilor şi al treburilor vremelnice şi lumeşti ne înconjoară din toate părţile. Dar când noi suntem liberi de toate acestea, seara, când suntem singuri si în linişte, atunci să ne judecăm pe noi înşine, pentru ca prin aceasta să facem pe Dumnezeu milostiv către noi. Căci precum focul repede mistuie si stârpeşte spinii, aşa de uşor sufletul stârpeşte păcatele sale, când cu osârdie gândeşte la dânsele.
Iară Dumnezeu, al cărui har este mai mare decât păcatele noastre, El, care şterge fărădelegile noastre, să ierte şi greşalele noastre şi să ne facă părtaşi împărăţiei cerurilor, prin harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, căruia, împreună cu Tatăl şi Sfântul Duh, se cuvine cinstea, acum şi în vecii vecilor! Amin.

Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Postul Mare, Versiune românească tradusă şi îngrijită
de Episcopul Roman Melchisedec, 1893.