Făcând parte din oastea cea mai aleasă din toate cetele, Sfântul Teodor tăinuia faptul că este creștin, nu pentru că ar fi fugit de pătimire, ci pentru că încă nu venise vremea aceea. Împărații Maximian și Maximin dăduseră poruncă pentru ca toți cei ce cred în Dumnezeu să fie omorâți, dacă nu vor să se lepede și să slujească zeilor. Într-o zi, pe când mergea împreună cu oastea, nu a ieșit din cortul său, ca să aducă jertfe idolilor, precum ceilalți. Atunci conducătorul oștii l-a întrebat de ce el nu aduce jertfă, iar Sfântul Teodor și-a mărturisit atunci credința în Dumnezeu. Timp de câteva zile a fost lăsat să aleagă, totuși, dar în această perioadă sfântul a distrus capiștea mamei idolilor, demonstrând astfel că nu e loc de alegere pentru el, căci nu se va lepăda de Hristos.

Așa că a fost aruncat în temniță, cu gândul că va muri de foame, dar el era hrănit de Sfântul Duh, iar Domnul i se arătase acolo, îndemnându-l să îndrăznească în lupta lui și să privească la viața veșnică. Ostașii, care au văzut mulțime de îngeri cum cântau cu Sfântul Teodor în temniță, s-au speriat și l-au dus la judecător, iar din porunca acestuia Sfântul Teodor a fost atât de rău chinuit, încât carnea i se desprinsese de oase. Și cum tot nu voia să se lepede de credință, a fost aruncat în foc, dar văpaia s-a făcut ca o lumânare și nu l-a rănit pe cuvios. Iar el, mulțumind, și-a dat sufletul, alergând spre cununa biruinței.

Iar o femeie din cetate, Evsevia, a cumpărat sfintele sale moaște și le-a dus în Evhaita, mulțime de bolnavi fiind vindecați pentru rugăciunile pe care le făceau lângă trupul sfântului. Căci acesta făcuse multe minuni pe când trăia, eliberând pe robi, găsindu-i pe cei pierduți, pe alții scăpându-i de la moarte și din primejdii, iar minunile nu au încetat odată cu moartea lui, ci au continuat să fie dovadă a iubirii pe care Sfântul Teodor i-o purta Domnului, rugăciunile lui fiind biruitoare.