Împărățind Maximian și Maximin, împărați păgâni, mare primejdie era asupra neamurilor care credeau în Hristos. Căci au trimis porunci înfricoșătoare, iar împreună cu poruncile lor cele păgânești și fără de Dumnezeu, au trimis ighemoni, oameni tirani, cruzi și fără de omenie prin toată stăpânirea lor, poruncind ca oricare dintre creștini ar voi să se lepede de Hristos, mare cinste și dregătorii să aibă de la împărați. Iar dacă vor fi tari în credința lor și nu vor voi să jertfească zeilor elinești, au să pătimească munci, pedepse grozave și cumplite și cu amară moarte să se omoare.

Era mare frică și nevoie asupra creștinilor. Unii dintre dânșii, care erau mai mari la suflet și tari în credință, se duceau și mărturiseau la arătare și cu îndrăzneală înaintea tiranilor acelora, că Hristos este Dumnezeul cel adevărat. Apoi mureau cu multe și cumplite munci. Alții, de frică, vai! se duceau și se lepădau de Hristos și jertfeau idolilor. Iar câți nu puteau să mărturisească pe Hristos înaintea tiranilor, nici să se închine idolilor, fugeau și se ascundeau prin munți și peșteri. Iar alții, temându-se a se descoperi că sunt creștini, se fățărniceau că sunt elini, dar într-ascuns erau creștini.

Unul dintre aceștia era și Sfântul mare mărturisitor Teodor, creștin într-ascuns, din moși-strămoși, din cetatea Amasiei, care se numea Mialon. Nu că doară se temea a mărturisi că este creștin și că-i era frică de munci, dar avea în mintea sa că nu va fi încă pe voia lui Dumnezeu să mărturisească pe față. De aceea voia să ispitească de este voia lui Dumnezeu și ispitirea lui a fost astfel: vrând să meargă cu ceață în care era numărat și sfântul care se numea Tiron, pentru cunoștința și vitejia lui, în părțile Răsăritului pentru păzire, l-a pus pe el mai mare peste ceața ce se numea Legheon. Legheon era oastea cea mai aleasă din toate cetele, în care erau 893 de ostași, căci oamenii Legheonului atâta număr cuprindea.

Această ceată, pentru că era mai aleasă din toate cetele avea și numele deosebit și se numea Mărgăriti, adică tari și puternici. Deci s-au ridicat din Amasia și au mers cu generalul lor Vringa în părțile Răsăritului, la locul ce se numea Evhlita. Aproape de locul acesta, ca de 40 de mile, era o pădure și în pădurea aceea era un balaur înfricoșător, încât nimeni nu mai îndrăznea să treacă pe acea cale. Prin târârea acelei fiare, toate lemnele de prin jurul locului erau dezrădăcinate. Încă și mulți oameni de frica fiarei și-au lăsat țarinile și viile lor, pe care le aveau pe acolo pe aproape. Când șuiera acel balaur, toată latura din jur tremura de frica fiarei și multă frică aveau locuitorii de la el.

Sfântul Teodor, vrând să ispitească, precum am zis mai sus, și să cunoască de este voia lui Dumnezeu să mărturisească numele lui, s-a dus acolo în pădurea aceea și a căutat să afle balaurul. Umblând cu calul său multă vreme, căutându-l, s-a dat în lături puțin și, descălecând, se odihnea după osteneală și a adormit. Iar o femeie, anume Evsevia, s-a întâmplat să treacă în acel ceas prin locul acela și a văzut pe sfânt dormind. Ea, ca o iubitoare de oameni, s-a dus și l-a deșteptat, zicându-i cu lacrimi: „O! prea frumosule tânăr, dacă voiești să-ți dobândești viața și să fii viu, fugi din locul acesta, căci aici s-a încuibat un balaur mare și înfricoșător, de a cărui frică nu îndrăznește nimeni să treacă pe aici. Cum ai îndrăznit de ai venit în locul acesta?”. Atunci, sfântul i-a zis: „Cine ești tu?”. Femeia i-a răspuns: „Eu sunt creștină și am avut aici moșie de la părinții mei, dar acum, de frica acestei fiare, voiesc s-o părăsesc, căci am văzut cu ochii mei că pe mulți oameni i-a omorât, înaintea mea, balaurul acesta. Pentru aceasta, te jur pe tinerețile tale să nu întârzii aici, să nu cumva să vie fiara aceea asupra ta și să te mănânce”.

Sfântul a zis: „O! femeie, nu te teme și nici nu plânge, căci astăzi te voi libera de această fiară, de vreme ce Domnul meu, Iisus Hristos, va surpa puterea lui și vă va izbăvi de ispită. Iar pentru binele ce mi-ai făcut, că m-ai deșteptat, Dumnezeu să-ți dea iarăși moșia pe care ai avut-o moștenire”. Acestea a zis sfântul, apoi îndată și-a făcut cruce, a încălecat pe cal și a pornit iarăși spre pădure. Și, numaidecât cum a auzit zgomotul fiarei, a alergat și a văzut că balaurul venea asupra lui cu totul înfricoșător, căci din ochii lui ieșea foc și șuiera foarte tare. Dar sfântul, îndată și-a făcut cruce și a alergat asupra balaurului. Apoi, aruncând tare cu sulița, l-a lovit în cap și l-a străpuns. Balaurul, de durere a șuierat foarte tare și cu coada se încolăcea și se zvârcolea. Apoi, făcând câteva învârtituri înfricoșătoare, a murit acolo. Atunci sfântul a ieșit din pădurea aceea, bucurându-se, căci a cunoscut că este voia lui Dumnezeu ca să mărturisească pentru El. Căci pusese în mintea sa, că de vreme ce a biruit acea fiară înfricoșată, va birui și puterea diavolului, care este fiara cea gândită. Și așa, locul acela s-a slobozit de ispita acelei fiare, iar sfântul s-a dus iarăși la locul unde era adunată cealaltă oaste.

Dar a venit vremea în care oastea și Vringa, generalul ei, voiau să jertfească idolilor. Ceilalți ostași s-au dus și au jertfit, iar Sfântul Teodor stătea în cortul său. Atunci s-a făcut cunoscut că este creștin. Vringa, mai marele oastei, înștiințându-se că sfântul este creștin, a adunat toată oastea și a zis către el: „Teodore, pentru ce nu jertfești zeilor ca noi toți? Oare numai tu singur ești creștin?”. Adevăratul ostaș al lui Hristos, Sfântul Teodor, umplându-se de Duh Sfânt, cu multă îndrăzneală a răspuns: „Eu sunt creștin din început și cred în Hristosul meu și Lui voiesc să-I jertfesc, având pe Iisus Hristos Dumnezeu adevărat și împărat al tuturor, iar celor desfrânați zei, nicidecum nu le voi jertfi”.

Atunci, Vringa prepozitul a zis: „Ascultă-mă, Teodore, ia toate armele tale și, ostășindu-te, vino și jertfește zeilor”. Sfântul Teodor a răspuns: „Eu sunt ostaș Împăratului meu, Hristos, iar mai mult nu pot să slujesc altuia”. Zis-a Vringa: „Și aceștia toți, care sunt acolo, sunt creștini și este ostaș împăraților Romei”. Răspuns-a sfântul: „Fiecare știe cui ostășește, iar eu ostășesc Stăpânului meu și Împăratului ceresc, Dumnezeu, și Unuia Născut Fiul său”. Posidon sutașul, stând de față, a zis: „Are și Fiu Dumnezeul tău, o! Teodore?”. Sfântul Teodor a zis: „Are cu adevărat fiu, pe Cuvântul adevărului, prin care a făcut toate”.

Prepozitul a zis lui: „Putem să-L cunoaștem și noi pe El?”. Grăit-a sfântul: „Aș fi voit de v-ar fi dat vouă Dumnezeu o înțelegere ca aceasta, ca să-L fi cunoscut pe El”. Zis-a Posidon lui: „Chiar de L-am cunoaște pe El, apoi am putea oare să lăsăm pe împărații noștri și să ne apropiem de El?”. Grăit-a Sfântul Teodor: „Nimeni nu vă oprește pe voi că să lăsați întunericul și pe vremelnicii împărați pământești și să vă apropiați de Dumnezeul cel viu, Împăratul și Stăpânul cel veșnic și să-I oștiți Lui ca și mine”. Vringa a zis către sutaș: „Să-l lăsăm pe el câteva zile ca să-și aleagă cele de folos”. Apoi, luând Sfântul Teodor vremea cea dată lui, se ruga neîncetat și lăuda pe Dumnezeu. Iar paginii cârteau cu mânie asupra unora din cetățeni, pe care îi prinseseră și-i duseseră în temniță pentru Hristos. Sfântul Teodor, mergând în urma lor, striga, învățându-i pe ei calea cea mântuitoare și răbdarea și să nu se lepede de Hristos Împăratul. Aceia fiind închiși în temniță, Sfântul Teodor a aflat vreme lesnicioasă și a ars noaptea capiștea maicii zeilor. Dar un oarecare slujitor al capiștei, cu numele Cronid, văzuse pe sfânt când a dat foc capiștei și, temându-se să nu cadă vina pe dânsul, a prins pe Teodor și l-a dus la ighemonul Puplie, zicând: „Domnul meu, acest om pierzător, din nou ales tiron, cu răutate venind în cetatea noastră, a ars capiștea maicii zeilor noștri și a necinstit pe zei. Deci, prinzindu-l, l-am adus la măria ta, ca după poruncile împăraților și stăpânilor lumii, să ia vrednică pedeapsă pentru lucrul făcut cu îndrăzneală”. Ighemonul, chemând pe Vringa, prepozitul, i-a zis lui: „Tu ai dat putere acestuia ca să ardă capiștea maicii zeilor noștri?”. El a răspuns: „Eu adeseori l-am sfătuit pe el, dându-i vreme ca să jertfească zeilor, iar de a făcut el acestea, apoi a defăimat cu totul pe zei și a trecut cu vederea împărăteștile porunci, dar tu, fiind judecător, fă ceea ce împărații au poruncit”.

Atunci ighemonul, șezând la judecată, a pus de față pe fericitul Teodor și i-a zis lui: „Pentru ce, când se cădea să aduci jertfă zeilor și tămâie zeiței, tu i-ai adus foc?”. Grăit-a Sfântul Teodor: „De ceea ce am făcut nu mă lepăd. Am aprins lemnele ca să ardă piatra, pentru că astfel este zeița voastră și puterea ei, căci focul se atinge de ea și o arde”. Mâniindu-se, judecătorul a poruncit să-l bată, zicându-i: „Vorba mea cea blândă te-a făcut îndrăzneț; nu-mi răspunde cuvinte multe, căci te așteaptă muncile cele mai cumplite, dacă nu te supui poruncilor împărătești”. Grăit-a Sfântul Teodor: „Nici de tine, nici de muncile tale nu mă tem, deși sunt foarte cumplite. De acum, fă ceea ce voiești – căci așteptarea bunătăților celor viitoare, care sunt pregătite de Dumnezeul meu, mă îndeamnă să îndrăznesc pentru nădejdea cea păstrată mie și pentru cununa cea împletită mie de la Dumnezeu”.

Zis-a judecătorul: „Jertfește zeilor, Teodore, și te vei libera de chinurile ce te așteaptă; pentru că rău și cu amar ai să mori”. Grăit-a Sfântul Teodor: „Muncile cele aduse de tine asupra mea nu sunt chinuri; pentru că Domnul și Împăratul meu, Iisus Hristos, este înaintea feței mele, izbăvindu-mă de muncile tale și pe Care tu nu-L vezi, de vreme ce nu vezi cu ochii minții”.

Apoi, judecătorul, umplându-se de mânie și răcnind ca un leu, a poruncit să-l arunce în temniță, să pecetluiască ușile și să-l lase acolo să moară de foame. Dar fericitul Teodor, fiind aruncat în temniță, era hrănit de Sfântul Duh. Căci, în noaptea aceea, i s-a arătat Domnul, care i-a zis: „Îndrăznește, Teodore, iată Eu sunt cu tine. Să nu primești hrană sau băutură pământească, că vei avea altă viață nepieritoare și veșnică în ceruri”. Acestea zicând, Domnul S-a dus de la dânsul. Iar Sfântul Teodor a început a cânta și a se veseli și-i slujeau o mare mulțime de îngeri. Străjerii, auzind acea dulce cântare de laudă, au alergat la ușile temniței și, văzând ușile încuiate și pecetea întreagă, au privit prin ferăstruie și au văzut mult popor cu haine albe, cântând împreună cu Sfântul Teodor.

Temându-se străjerii, au spus ighemonului Puplie. Iar el, sculându-se, a mers cu sârguință la ușile temniței și, văzându-le încuiate, iar lanțul cel de fier cu pecetea întreagă, apoi auzind înăuntru glasul celor ce cântau împreună cu Sfântul Teodor, a poruncit ostașilor înarmați să înconjoare temnița, parându-i că și alți creștini sunt cu Teodor. Dar, intrând înăuntru, n-a aflat pe nimeni, decât numai pe Teodor, sluga lui Hristos, legat în obezi. Atunci a căzut asupra ighemonului frică și cutremur, precum și asupra tuturor celor ce erau cu dânsul. Apoi, ieșind din temniță, a încuiat ușile iarăși și s-a dus. După aceea, judecătorul a poruncit, ca să-i dea în toate zilele o bucată mică de pâine și apă. Iar marele și credinciosul mucenic al lui Hristos, precum este scris - dreptul din credință va fi viu - nicidecum n-a voit să ia de la dânșii pâine și apă, zicându-le lor: „Pe mine mă hrănește Domnul și Împăratul meu, Iisus Hristos”.

A doua zi, a poruncit judecătorului să-l scoată la divan. Deci, stând înaintea lui, i-a zis: „Ascultă-mă și jertfește marilor zei, ca să scriu degrab pentru tine la stăpânii lumii, căci vei fi slujitor mare al zeilor și vei lua nu puțină cinste și pe același scaun pe care ședem noi, vei ședea și tu”. Sfântul Teodor, căutând spre cer și cu semnul Crucii însemnându-se, a grăit către tiran: „Chiar și cu foc de ai arde trupul meu și cu felurite munci de l-ai rupe, cu săbiile de-l vei tăia, fiarelor spre mâncare de-l vei da, totuși, până ce duhul meu este în mine, nu mă voi lepăda de numele Hristosului meu”.

Tiranul, sfătuindu-se cu prepozitul, a poruncit să-l spânzure pe lemn pe sfânt și cu unghii de fier să-i strujească trupul lui. Atât de mult a strujit pe mucenicul, până au rămas oasele goale. Însă fericitul Teodor nu răspundea nimic ighemonului, ci cântă: „Bine voi cuvânta pe Domnul în toată vremea, pururea lauda Lui în gura mea”. Tiranul mirându-se de atâta răbdare și bărbăție, i-a zis: „Oare nu te rușinezi, o! ticălosule, mai mult decât oamenii a nădăjdui spre Omul ce se cheamă Hristos, Care a fost omorât cu moarte silnică și pentru Dânsul te dai la chinuri și la pedeapsă, cu atâta nesocotință?”. Sfântul Teodor, mucenicul lui Hristos, i-a răspuns: „Necinstea aceasta să-mi fie mie și tuturor celor ce cheamă numele Domnului nostru, Iisus Hristos”.

Atunci, poporul a strigat: „Să se ridice din mijloc, Teodor!”. Ighemonul l-a întrebat pe Teodor, zicându-i: „Voiești să aduci jertfă zeilor sau te chinuiesc și mai mult?”. Dar sfântul mucenic i-a răspuns cu îndrăzneală: „Necuratule și plin de toată înșelăciunea, fiu al diavolului, nu te temi oare de Dumnezeu, Care ți-a dat atâta stăpânire și putere? Căci printr-Însul împărații împărățesc, iar puternicii stăpânesc pământul. Tu mă silești și pe mine să părăsesc pe Dumnezeul cel viu și să mă închin pietrei celei neînsuflețite?”.

Judecătorul, gândindu-se mult, a zis Sfântului Teodor: „Spune, voiești să fii cu noi sau cu Hristos al tău?”. Sfântul i-a răspuns cu mare bucurie: „Cu Hristos al meu am fost, sunt și voi fi, iar tu, de acum, fă ceea ce voiești”. Văzând ighemonul că nimic nu-l poate ucide, nici chinurile împotriva răbdării lui Teodor nu fac nimic, a hotărât asupra lui condamnare la moarte, zicând: „Pe Teodor, care nu s-a supus stăpânirii slăviților împărați și mărilor zei și a crezut în Iisus Hristos, Care a fost răstignit pe vremea lui Pilat din Pont precum povestesc iudeii, poruncesc să-l dea focului”. Hotărârea fiind luată, se împlini grabnic. Îndată, slujitorii adunând mulțime de lemne de pe la casele ce erau aproape, au adus pe fericitul Teodor la locul cel de moarte.

Ostașii au voit să-l pironească pe pământ, dar sfântul n-a voit și a zis: „Lăsați-mă nepironit, căci Hristos, Care mi-a dat putere să rabd celelalte torturi, mă va întări să rabd și focul”. Deci nu l-au pironit. Atunci, sfântul a ridicat mâinile spre cer către Dumnezeu și se rugă cu lacrimi, zicând: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiule, Unule Născut al Tatălui Celui fără de moarte, Care pentru a noastră mântuire Te-ai pogorât din cer și ai venit pe pământ, Îți mulțumesc că m-ai învrednicit să rabd cazne și chinuri pentru sfântul Tău nume. Te slăvesc că m-ai învrednicit să urmez patima Ta; mă mărturisesc Ție, că m-ai întărit să mărturisesc pentru dragostea Ta. Învrednicește-mă, Hristoase al meu și împărăției Tale și, precum am răbdat chinurile pentru dragostea Ta, așa și Tu, Dumnezeul meu, slăvește-mă în împărăția Ta. Apoi și pe ostașii care au fost cu mine, iar acum sunt în temniță pentru numele Tău, învrednicește-i și pe ei, să mărturisească și să ia moarte, pentru dragostea Ta, ca și mine”.

Astfel a zis și era ascuns acolo un creștin, cu numele Cleonic, care vedea pe sfânt și lăcrima. Iar sfântul i-a zis: „Frate Cleonic, te aștept, vino!”. Acestea a zis sfântul și iarăși a început a se ruga lui Dumnezeu, zicând: „Hristoase al meu, Dumnezeule adevărat, Care ai arătat întâi această mucenicie Care ai răbdat cruce și moarte pentru mântuirea noastră, ca să ne arăți drumul mântuirii și cum să venim la împărăția Ta, primește această mică mucenicie a mea și ia sufletul meu în veșnica împărăție a Ta și-l rânduiește cu sufletele sfinților Tăi mucenici, căci, îndrăznind în Tine, am răbdat muncile și caznele și, nădăjduind spre slava Ta, voiesc să iau moarte”. Acestea a zis sfântul și îndată a sărit în mijlocul focului aceluia, lăudând și slăvind pe Dumnezeu.

Dumnezeu, ca să arate minune și să slăvească pe sfântul Său, a iconomisit un lucru ca acesta: văpaia aceea s-a făcut ca o lumânare, încât numai a înconjurat trupul sfântului, dar nu l-a vătămat deloc. Sfântul, mulțumind lui Dumnezeu, și-a dat sfântul său suflet în mâinile lui Dumnezeu. „Și am văzut, zice scriitorul care a fost martor, cinstitul și sfântul său suflet ridicându-se spre cer, ca un fulger!”. Femeia aceea, Evsevia, de care am mai spus mai înainte că a deșteptat pe sfânt în pădure, a cumpărat moaștele lui cu multă bogăție și le-a dus în patria ei, Evhaita, și-l avea ajutător la toată nevoia. Nu numai ea, dar și toți bolnavii locului aceluia și lumea toată îl avea doctor sufletesc și trupesc și nu numai citi erau aproape, dar și cei ce erau îndepărtați luau deasemenea, darurile lui. Întâiul semn este minunea pe care o voi povesti, cu puterea lui Dumnezeu.

Constantinopolul mai de mult se numea Bizanț și, pentru că marele Constantin a făcut zidurile cetății, s-a numit Constantinopol, adică cetatea lui Constantin. În această cetate a împărățit împăratul Constantin și în vremea aceea era întărită dreapta credință. Vrăjmașul adevărului, diavolul, văzând că creștinătatea crește, căuta de-a pururea să afle un ceas rău și un om viclean, să facă voia lui. Apoi, căutând necuratul, a aflat un ceas blestemat și pe Iulian împăratul. După moartea marelui Constantin, au împărățit cei trei fii ai lui Constantin: Constantie și Constă, iar după ei a împărățit necuratul Iulian. Câte rele a făcut păgânul acesta, ce cuvânt de om le va povesti? Acela era elin, de trei ori blestematul, deși mai înainte de a lua împărăția era creștin, însă în ascuns era elin, căci se temea de moșul său, marele Constantin. După ce a murit marele Constantin și Iulian Apostatul a luat împărăția, a căutat să prigonească pe creștini. Aducându-și aminte, că în săptămâna întâi a marelui post, mai ales creștinii au post, a vrut să spurce bucatele întregii cetăți cu sângele de la jertfe. Atunci, a chemat pe eparhul cetății și i-a zis: „Ascultă, eparhule, zeii cei mari mi-au adus aminte că creștinii nazarineni și galileeni nu ne ascultă bine, ci ne fac rău. Să facem și noi ceva ca să ne asculte de silă. Poruncește să nu se vândă în cetate altă mâncare decât numai cele împărătești, dar acestea să fie îmbibate cu sângele jertfelor, căci așa făcând, se vor împărtăși creștinii cu sila și ni se vor supune. Dar acestea să se facă pe ascuns, ca să nu știe creștinii și să se păzească”. Aceasta a zis necuratul împărat și eparhul a răspuns: „Pe puterea marilor zei, acesta este sfat dumnezeiesc, iar nu omenesc”. Și îndată a poruncit de s-a îndeplinit porunca împăratului. Însă, creștinii nu cunoșteau nicidecum gândul cel rău al păgânului împărat.

Dar ochiul cel atotvăzător al lui Dumnezeu, care poticnește pe cei răi și meșteșugurile lor și poartă grijă robilor Săi, Domnul a stricat meșteșugul cel tăinuit și înșelător al călcătorului de lege, pentru că a trimis la Evdoxie, care era pe atunci patriarh al Constantinopolului, pe răbdătorul Său de chinuri, Sfântul marele mucenic Teodor, care era din rânduiala tironilor în oaste și se chema Tiron. Acesta, venind la arhiereu, i-a zis astfel: „Degrab sculându-te, să aduni turma lui Hristos și să poruncești cu tărie ca nimeni să nu mănânce bucățele și băuturile cele ce se vând în târg, căci toate sunt întinate cu sânge din jertfele idolești, după porunca păgânului împărat”. Arhiereul întrebă: „Cum s-ar putea ca cei săraci să nu cumpere bucate din târg?”. Atunci i-a grăit sfântul: „Să li se dea colivă și se va mângâia neajungerea lor”.

Apoi, nepricepându-se ce este coliva, i-a zis marele Teodor: „Coliva este făcută din grâu fiert și așa ne-am obișnuit noi a numi griul fiert în Evhaita”.

Arhiereul a întrebat iarăși pe cel ce i s-a arătat: „Cine ești tu, sfinte al lui Dumnezeu, care ai venit la mine? Spune-mi numele tău ca să-l știu”. Sfântul i-a răspuns: „Eu sunt mucenicul lui Hristos, Teodor, care am mărturisit în Evhaita și m-a trimis Dumnezeu să-ți descopăr sfatul păgânului împărat Iulian. Pentru aceasta fă cum îți zic! Și s-a făcut nevăzut.

Patriarhul, sculându-se îndată, a adunat toată lumea creștinilor și le-a spus ceea ce a văzut și a auzit. Deci, făcând colivă, a ferit turma lui Hristos nevătămată de meșteșugul vrăjmașului. Nimeni n-a cumpărat din bucățele împărătești, încât toate s-au stricat în săptămâna aceea și le-au aruncat în mare. Nelegiuitul împărat, văzând că tăinuita lui cursă s-a vădit și nimic n-a sporit, foarte tare s-a rușinat. El a poruncit ca iarăși să se vândă în târg obișnuitele bucate. Iar poporul lui Hristos, sfârșindu-se săptămâna întâia a marelui post, în Sâmbăta aceea a făcut pomenirea Sfântului Mucenic Teodor, cu colivă, mulțumind lui Dumnezeu și cinstindu-l pe sfântul Său rob, Teodor. De atunci până acum, cei dreptcredincioși din toată lumea, în sâmbăta întâia a marelui post, săvârșesc pomenirea minunii ce s-a făcut în zilele cu coliva și cinstesc pe răbdătorul de chinuri al lui Hristos, ca să nu se uite milostivirea și purtarea de grijă a lui Dumnezeu pentru creștini și ajutorul Sfântului Marelui Mucenic Teodor.

Dar și alte minuni preaslăvite, a făcut sfântul și acesta: pe cei robiți i-a eliberat, bolnavii i-a vindecat și pe fiul unei văduve l-a eliberat din robia perșilor. În Constantinopol era o biserică a lui, care se numea Fanerotis (adică arătătoare). Oricine ar fi pierdut pe robul său, numai dacă ar fi venit într-acea biserică îl află, orișiunde ar fi fost. Unii au furat din mijlocul bisericii niște bani și cu toate acestea sfântul i-a arătat pe dânșii. Pe niște ostași i-a certat să se ferească de răpire. Apoi, pe un prunc l-a dăruit celor ce-l căutau; și pe niște oameni, care se primejduiau în mare, i-a scăpat de la moarte. Și multe alte minuni mari și preaslăvite a făcut spre slava Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh, a unei dumnezeiri și Împărății. Prin a căreia iubire de oameni să dobândim veșnicele bunătăți, întru nemărginiții veci fără de sfârșit. (Istoria despre uciderea balaurului în cărțile rusești se află pusă la Sfântul marele mucenic Teodor Stratilat, în ziua a șapte a acestei luni, iar în cele grecești este la celălalt mucenic, Teodor Tiron, care pătimise cu puțin mai înainte. Deci, sau că este vreo greșeală, sau că s-a făcut minunea aceasta a uciderii balaurilor de amândoi Teodorii, pentru că la Stratilat se arată că l-a ucis într-un câmp pustiu, iar la Tiron într-o pădure, tot lângă Evhaita. Tot despre aceeași dreptcredincioasă femeie, Evsevia, se vorbește la amândoi, care și moaștele lor le-a îngropat).