Sofica era o fetiţă drăgălaşă. Bruneţică cu ochii negri şi cu un zâmbet cald, era bucuria cea mare a mamei ei. Mereu o ridica sus pe braţe, îşi apropia buzele de chipul ei drăgălaş şi îi lăsa pe obrăjor un sărut dulce matern. Într-una din zile, mama observă un semn roşu pe obrăjorul catifelat al Soficăi, acolo unde îşi lăsa ea sărutările. Se uită bine şi cercetă cu degetele. A doua zi, însă, semnul crescuse. Biata femeie se nelinişti. Îşi luă fetiţa şi o duse pe la doctori. Aceştia i-au spus fel şi fel de lucruri. În sfârşit, a ajuns cu copilul la o doctoriţă pediatru care era conferenţiar universitar.

- Trebuie să facem o mică operaţie, spuse doctoriţa, trebuie să o deschidem. Altfel vor apărea complicaţii.

Dar femeia nici nu vru să audă de asemenea lucru. Să rămână fetiţa ei cu un semn pe faţă pentru toată viaţa? O idee ca o lumină trecu prin gândul Evanthiei. Îşi aduse aminte că lăsase mai demult la icoanele surorii sale o sticluţă cu ulei de la Sfântul Nectarie din Eghina. Se duse deci şi luă uleiul, după care cele două surori s-au rugat din toată inima. Apoi Evanthia făcu cu uleiul sfinţit semnul Sfintei Cruci pe obrăjorul Soficăi.

- Sfinte Nectarie, fă o minune şi cu această copilă nevinovată, rosti ea cu toată fiinţa ei.

Apoi, cele două surori au aşezat copilul între ele şi s-au culcat. Să fi fost miezul nopţii când amândouă s-au trezit dintr-o dată speriate, fiindcă fetiţa dădea din mâini şi din picioare şi striga. Au dus copilul lângă lumină. Nici urmă de roşeaţă. Obrăjorul micuţei era delicat şi fără cusur ca şi înainte.

- Mare eşti Doamne!, rostiră mama şi mătuşa micuţei cu voce tremurândă.

Când se lumină de ziuă, au dus fetiţa la doctoriţă. Aceasta o văzu, o examină cu degetele după care îşi făcu smerită Semnul Crucii, spunând: Minune! Şi a fost cu adevărat o minune izvorâtă din iubirea de oameni a Sfântului Nectarie.

(Iosif D. Agapitos, Sfântul Nectarie - Sfântul iubirii, Editura Bunavestire, Galați, 2003, pp. 11-12)