Originar din cetatea Narvoniei, Sfântul Sebastian era atât de iubit de împăraţii păgâni Diocleţian şi Maximian, încât a fost făcut voievod al ostaşilor. Înţelept şi înainte văzător, tânărul era în taină cinstitor de Dumnezeu, rugându-se şi păzind poruncile Lui. Pe creştinii pe care nu îi putea elibera, pe atunci fiind prigoniţi, îi sfătuia să se jertefească pentru Domnul, el însuşi fiind aprins cu dorul de a pătimi pentru Hristos şi aşteptând momentul potrivit pentru aceasta. Nu a mai putut răbda şi, în scurtă vreme, a arătat tuturor dragostea pe care o avea pentru Dumnezeu.

Mergând adesea la Marchelin şi Marcu, doi fraţi care fuseseră prinşi şi chinuiţi pentru că mărturiseau pe Hristos, îi sfătuia să nu se închine zeilor, ci să îndure cu bărbăţie muncile şi să nu se lase ademeniţi de plânsetele famiilor lor. Şi îndată l-a strălucit o lumină dumnezeiască, faţa lui fiind precum a îngerului, încât toţi s-au înspăimântat, iar o femeie care de şase ani îşi pierduse glasul, căzu la picioarele Sfântului şi pentru rugăciunile lui, iată buzele şi limba i-au fost dezlegate. Şi aşa, cei ce veniseră să îi întoarcă pe sfinţii mucenici de la Hristos, s-au întors ei înșiși către Hristos.

Şi urmându-i sfatul, Nicostrat, cel care îi păzea pe cei ferecaţi, a poruncit ca toţi să fie aduşi la el şi dându-le Sfântul Sebastian învăţătură mântuitoare, i-a dezlegat pe toţi şi i-a dus la Sfântul Policarp, preotul, pentru a fi botezaţi. S-a alăturat lor şi Claudiu logofătul, dimpreună cu cei doi copii bolnavi ai lui, crezând în puterea vindecătoare a botezului. Şi s-au botezat 64 de oameni şi mulţi dintre ei au fost vindecaţi de bolile ce îi ţineau. Şi auzind eparhul că Marchelin şi Marcu nu au fost convinşi pentru a se închina zeilor, a chemat la sine pe tatăl acestora, Tracvilin şi au început a vorbi despre Dumnezeu şi despre cum i-a adus botezul vindecare. Eparhul, având şi el boala podagrei, a primit pe Sfinţii Policarp şi Sebastian şi învăţând de la ei credinţa cea bună, a sfărâmat idolii la care se închina, pocăindu-se pentru păcatele sale, şi a fost botezat împreună cu fiul său.

Fiind prigoană mare asupra creştinilor în vremea aceea, aceştia răbdau foamea şi setea, căci nu puteau căpăta de mâncat şi de băut fără a se închina idolilor. Ascunzându-se o parte din ei la un dregător, lângă palat, participau în taină la Sfânta Liturghie şi aşteptau vremea muceniciei, iar cu rugăciunilor lor bolnavii căpătau sănătate, iar duhurile rele erau alungate şi mulţi primeau sfânta credinţă. Venind vremea pătimirii lor, au fost prinşi, rând pe rând, pe când se închinau la mormântul Sfântului Apostol Petru şi au fost ucişi, omorâţi fiind şi cei ce căutau trupurile sfinţilor.

Şi aflând împăratul Diocleţian de Sfântul Sebastian, l-a chemat la sine şi mâniindu-se de mărturisirea lui, a poruncit să fie dus afară din cetate, legat de un stâlp, gol, şi să îi fie străpuns trupul cu săgeţi, până au crezut ostaşii că au murit şi l-au lăsat acolo. Găsindu-l o femeie, l-a dus în casa sa şi îngrijindu-l, s-a făcut sănătos Sfântul Sebastian, în doar câteva zile. Şi nu a vrut a pleca din Roma, ci s-a dus la Diocleţian, pentru a-i arăta dreapta credinţă. Împăratul a poruncit atunci să fie prins şi dus la hipodrom şi să fie bătut cu beţe până la moarte.

Cu mare glas propovăduind pe Hristos, şi-a dat Sfântul Sebastian sufletul în mâna Domnului, pentru cununa biruinţei. Păgânii i-au aruncat trupul în groapa de gunoi, dar Sfântul s-a arătat în vedenie Luchiniei, o femeie credincioasă, şi i-a spus să îi ia trupul şi să îl îngroape în catacombe, lângă mormintele apostoleşti. Şi a făcut femeia întocmai, îngropând trupul mucenicului cu cinste, la locul poruncit.