În anul 1858, Evdochia Ocikina din orașul Penza se afla la mănăstirea Diveiev împreună cu fiica sa Maria. Iată ce povestește ea: „În anul 1843, mă plimbam prin grădină cu fiica mea Elisabeta, în vârstă de trei ani. Nu știu cum un scaiete se agăță de poalele rochiei mele. În timp ce îl scoteam, o fărâmă din el zbură și intră în ochii copilului. Fetița mea începu deodată să țipe, închise amândoi ochii și izbucni într-un plâns amarnic. Toate eforturile mele de a o ajuta n-au fost de niciun folos și își pierdu complet vederea. Trecu un an. Veni un doctor de la Petesburg la Penza. Mi-am dus fetița oarbă la el, dar acesta nu putu nici măcar să-i consulte ochiul. Era cu neputință să i se deschidă genele, care erau lipite de parcă ar fi crescut așa. Doctorul nu ne putu ajuta în niciun fel.

Peste încă un an fetița mea oarbă stătea lângă mine pe podea. Tocmai îi pusesem niște jucării în poală și ea le mânuia pe dibuite. Privind-o, plângeam și spuneam în mintea mea: Părinte Serafim! Roagă-L pe Dumnezeu ca ochii fiicei mele oarbe să se deschidă. Voi merge la tine, pe jos, la Sarov. Chiar în acel moment copilul sări în picioare și începu să alerge prin cameră. De atunci ea începu să vadă ca mai înainte”.

(Sfântul Serafim de Sarov, O biografie spirituală de Arhimandritul Lazarus Moore, Editura Agapis București, pp. 330-331)