Pe vremea când era împărat Maximilian, slujitor idolilor şi plin de mânie împotriva creştinilor, s-a întâmplat ca zeci de mii de oameni să rabde cu bărbăţie chinurile la care erau supuşi, având în suflet bucuria cununei ce îi aştepta. Pornind Maximilian prigoana, printre primii care şi-au arătat credinţa în Dumnezeu au fost Doamna, o fecioară din palatul împărătesc, şi famenul ei, ambii fiind botezaţi pe ascuns de Sfântul Chiril. Pentru acesta şi pentru refuzul lor de a sluji zeilor, Sfântul Chiril a fost ars de viu, după multe lovituri, iar famenul a fost aruncat în temniţă. Fecioara, bătută aspru pentru că împărţise averea ei săracilor, s-a prefăcut apoi a fi nebună şi, ajungând într-o mănăstire, s-a îmbrăcat în haine bărbăteşti, pentru a nu mai fi recunoscută.

În timp ce împăratul aducea jertfe zeilor de la care credea că a primit biruinţa în războaie, s-au auzit glasuri de tunete mari şi au venit fulgere şi ploaie cu piatră, încât toate culturile au fost inundate. Dar Maximilian nu a priceput mânia Domnului şi mai mult prigonea Biserica, distrugând lăcaşurile şi zidind capişti idoleşti. Aşa a poruncit să fie ars şi Sfântul Glicherie, pentru că nu putea răbda cuvântul propovăduit de el. Şi pentru că nu mai reuşea să o găsească pe Doamna, a dat ordin să fie risipite şi toate mănăstirile, iar pe fecioare să le batjocorească. Dar Dumnezeu nu a îngăduit planul acestuia, căci vrând mai mulţi bărbaţi să o ruşineze pe Teofila, una dintre fecioare, au murit, loviţi de cutremur, sau au orbit. Iar pe ea a scos-o un înger luminat şi a dus-o într-o biserică.

Sosind praznicul Naşterii Domnului, creştinii se adunaseră pentru prima dată pentru a aduce lui Hristos jertfă şi rugăciuni. Uneltind împăratul cu slugile lui, a trimis mulţime de ostaşi cu lemne, câlţi şi altele asemenea, pentru a înconjura lăcaşul. Şi propunându-le creştinilor să se lepede de credinţă, dar fără de biruinţă asupra lor, îndată au aprins focul, toţi cei 20.000 de creştini din biserică arzând de vii. Şi flacăra nu se stingea de cinci zile, dar nici un miros rău nu ieşea de acolo, ci se simţea doar buna mireasmă a muceniciei. Căci nici unul dintre cei aflaţi în biserică nu s-a înfricoşat de suferinţa ce îi aştepta, ci amintindu-şi de tinerii din Babilon, s-au încurajat unii pe alţii să le urmeze exemplul.

Dar împăratul stăpânit de duhurile necurate nu s-a mulţumit cu aceasta, ci a continuat prigoana. Sfântului Dorotei i-a tăiat capul, pe Mardonie l-a ars în foc, pe Migdonie l-a îngropat de viu, iar pe Gorgonie, famenul Indis şi pe Petru i-a aruncat în mare, legându-le piatră mare de gât. Aflând despre acestea Doamna, care până atunci se nevoise într-o peşteră, a coborât din munte şi, cu ajutorul unor pescari, a luat trupurile celor trei mucenici din mare şi le-a îngropat cu cinste, tămâind şi plângând pentru că ea nu se învrednicise de un asemenea sfârşit. Nu a mai durat mult până când sufletul ei plin de dragoste pentru Dumnezeu să treacă la cele veşnice, căci a aflat împăratul că se îngrijeşte de morminte şi a poruncit să îi fie tăiat capul, trupul ei fiind ars apoi. Şi Sfântului Antim i-a fost tăiat capul cu sabia, pentru că îndemna pe mulţi către cunoştinţa lui Dumnezeu. Aşa s-au legat de numele Nicomidiei cununile mucenicilor, iar pentru rugăciunile lor credinţa a înflorit şi mai mult în inimile celor rămaşi pe pământ.