În anul 1916, a venit în mănăstirea athonită Dionisiu un oarecare tânăr din Atena, pe nume Stavros, ce se trăgea dintr-o familie bogată şi de vază După ce a stat câteva zile la noi în mănăstire, a început să se manifeste în el lucrarea diavolească. Făcea tot felul de neorânduieli, psalmodia, cânta diferite cântece lumeşti. Pe monahii care se apropiau de el şi-l sfătuiau să se potolească şi să se liniştească, el îi mustra şi le descoperea păcatele. Un oarecare monah, înainte de a se apropia de cel demonizat, a mers mai întâi la duhovnic şi s-a spovedit, pentru ca nu cumva demonul din el să-i facă cunoscute păcatele. Numai după aceea s-a îndreptat spre el rostind în mintea sa Acatistul Maicii Domnului. Atunci demonul s-a sălbăticit şi i-a spus: „Fugi de lângă mine, călugăre, căci mă ard cuvintele pe care le spui! Ah, ce să-ţi fac? Te-ai dus repede şi ai pălăvrăgit totul duhovnicului?” Şi a amuţit, fără să mai adauge ceva.

La privegherea Sfinţilor Arhangheli atât de mult l-a tulburat demonul la arhondaric, încât l-a ridicat la înălţime şi îl învârtea în aer. Aceasta s-a petrecut la Cântarea a noua, când se cânta: „Ceea ce eşti mai cinstită...”. Când se cântau Laudele, „Toată suflarea...” a suspinat adânc şi, scăpând din mâinile celor care îl păzeau, a coborât scara arhondaricului şi s-a îndreptat în fugă înspre scara bolniţei, voind să se arunce jos, în mare, aşa cum ne-a spus după aceea.

Mai târziu, după ce şi-a revenit, ne-a povestit că atunci când a ajuns în dreptul locului unde sunt pictaţi Sfinţii Arhangheli[1], a văzut o mână mare care l-a împiedicat să mai înainteze şi l-a ţinut pe loc. După ce a fost prins de fraţii care alergau după el, egumenul mănăstirii a poruncit preoţilor să meargă să-i citească rugăciuni şi exorcisme. În urma rugăciunilor cel demonizat s-a liniştit şi şi-a venit în sine.

(Monahul Lazăr Dionisiatul, Povestiri Dionisiate, traducere de ieroschim. Ştefan Nuţescu, editura Evanghelismos, Bucureşti, 2012, pp. 170-172)