De lucrarea pocăinței toți avem mare nevoie. Cine altul ne-a mai lămurit cu atâta amănunțime parcursul nostru pe drumul acesta și a arătat cum se izbândește pocăința cu fiecare caracter, cu fiecare vârstă și cu fiecare caz în parte? Numai Părinții noștri au fost aceia care ne-au lămurit și care au rămas să ne lămurească în mod propriu și real. Întrucât L-au iubit pe Dumnezeu din tot sufletul și pe aproapele ca pe sine, de vreme ce au păzit în totalitate dumnezeieștile porunci și au devenit curați și sfințiți, ei s-au întors către lume și au asumat, după regula comuniunii, lipsurile noastre. Și așa cum Hristos al nostru, fiind fără de păcat, a pătimit și a murit pentru datoria noastră, tot așa și credincioșii Lui ucenici și iconomi, părinții, după desăvârșirea proprie, s-au întors către noi și și-au însușit ispitele noastre după regula părinților față de copiii lor.

Este foarte emoționant, dar este o realitate faptul că în păcătoșenia noastră dobândim o înrudire fiască cu Sfinții noștri Părinți și ni-i agonisim mijlocitori la cer. Aici se potrivește cuvântul Prorocului Isaia: fericit este cel care are cunoscuți în Sion și casnici în Ierusalim[1]. Prin exemplul lor, prin rugăciunea lor, prin scrierile lor, ne-au transmis, ca pe o moștenire, toate ostenelile și experiențele lor, astfel încât să ne lăudăm ca fii ai lor și să pipăim cu mâinile noastre testamentul lor. Care testament? Iată! Cum cunoaștem noi minuțiozitatea teologică a credinței noastre? Cum cunoaștem modurile de aplicare a tradiției noastre bisericești? Cum cunoaștem despre pocăință, despre virtuți, despre dușmanul nostru de obște, diavolul, și întreaga lui răutate? Cum cunoaștem taina morții, rațiunile proniei și modurile și căile vieții veșnice? Cum simțim îndrăzneală, cum avem curajul să-i chemăm și cum ei ne ascultă, izbăvindu-ne pe noi din atâtea primejdii și ispite? Dacă acesta nu este Testament, atunci ce altceva este? Ei au fost părtași ai pătimirilor lui Hristos al nostru, au trecut de toată sălbăticia ispitelor din partea stăpânitorului întunericului și ale instrumentelor lor și, potrivit Sfântului Pavel, au străbătut viața lor, lipsiți,  asupriți, rău primiți, în temnițe și surghiunuri, cu mutilări, de multe ori fiind și în primejdie de moarte pentru Biserica Lui, care dăinuia în toate generațiile și epocile. Aparținând și noi astăzi de Biserica actuală, aparținem împreună cu credincioșii din trecut la același trup, unde suntem zidiți împreună cu toți sfinții și creștem împreună în Biserica Sfântă în Domnul, și moștenirea Părinților ne aparține definitiv. Ne aparțin dragostea și iubirea părintească a Părinților noștri, ne aparține Împărăția lui Hristos cea gătită nouă prin ei, pentru care Împărăție ne pregătesc cu Harul Lui și cu mijlocirea lor neîncetată.

Mai sus am vorbit despre înrudire și ne întrebam cum să o realizăm, cum să o punem în aplicare. Ce credeți că trebuie să fie caracteristic unui copil în legătură cu tatăl lui? Socotesc că să i se asamene, să aibă ceva din caracterul lui, din comportamentul lui care să-i încredințeze pe toți că este din aceeași rădăcină și astfel îi poartă și numele. Domnul nostru Iisus Hristos ne-a arătat, prin repetare, semnele și caracteristicile Lui și ne-a spus că, dacă voim să ne recunoască alții că suntem ai Lui, trebuie să avem asupra noastră aceste semne și caracteristici și astfel am primit și numele Lui și suntem numiți de la Părintele nostru Hristos, creștini. Și Părinții, ca niște calapoade ale modelului originar, copiile Lui fidele, au același dor și voință: să fie și să fie numiți Părinții noștri adevărați, încât să ne nască din nou, prefăcându-ne din nou din urâți în oameni cu bun chip, din oameni cu rele purtări în oameni cu purtări bune, din răi în buni și, în general, din păcătoși și pedepsiți în oameni drepți și vrednici de mântuire. Și ei, din partea lor, așa sunt. Acum ca să izbutească această înfiere, ca înrudirea să fie realitate, suntem datori din partea noastră cu încredere în ei și ascultare, cu imitarea vieții lor și aplicarea practică a cuvintelor lor, ceva care să arate caracterul lor imprimat în noi. Acum cine dintre toți ne va alege, în acest Rai înțelegător, pomul pe care îl preferă și care îi place?

(Fragment din volumul „Cuvinte de mângâiere” de Gheron Iosif Vatopedinul, în curs de publicare la Editura Doxologia)