Pe la vârsta de douăzeci și cinci de ani a rămas moștenitorul unei averi uriașe. Era prefect al Romei, senator și se bucura de o situație foarte bună în societate. Mai apoi, a ajuns consul al Romei și, ulterior, guvernator al Campaniei, provincie din sudul Italiei.

Totuși, nu era fericit; sufletul lui flămânzea după ceva care să dea mai mult înțeles vieții sale. Într-o zi, pe când călătorea printr-un ținut de sate din Campania, a dat de mormântul Sfântului Felix, unul dintre primii mucenici creștini. Acolo s-a simțit dator să se oprească o clipă.

Dintr-odată, i-a pătruns o lumină în suflet și i s-a arătat Sfântul Felix. Paulin a căzut în genunchi și și-a afierosit viața slujirii lui Hristos, sfinților Săi și Bisericii Sale.

Apoi, îndată a început să urmeze cuvintele lui Hristos din Evanghelie: „De voiești să fii desăvârșit, mergi, vinde averile tale și le dă săracilor..., și vino și urmează Mie” (Matei 19, 21). S-a retras din viața publică din Italia și s-a întors în Acvitania, la Bordeaux, locul nașterii sale.

Acolo s-a căsătorit în 389 și a fost botezat în 390 de către Sfântul Delfin, episcopul din Bordeaux. Mireasa lui spaniolă, Terasia, era într-un gând cu el în dăruirea ei slujirii lui Hristos. Ei au hotărât să se întoarcă în Spania spre a începe să scape de moșiile lor de acolo și a căuta voia Domnului pentru viața lor.

Când singurul lor fiu a murit în pruncie, în 392, ei s-au făgăduit împreună să se înfrâneze de la legăturile trupești ale căsătoriei și să trăiască și mai aspru, pentru a răspândi Evanghelia lui Hristos. Au început să vândă o mare parte din proprietățile lor din Spania și Galia și să împartă veniturile obținute Bisericii și săracilor. În 394, la stăruințele poporului, Sfântul Paulin a fost rânduit preot în Barcelona.

La scurt timp, el și Terasia s-au întors în sudul Italiei și s-au stabilit lângă micul oraș Nola, aproape de mormântul Sfântului Felix. Acolo au întemeiat o casă pentru călugări și pentru săraci, dedicându-se unei vieți simple de rugăciune, pocăință și milostenie. Într-una dintre Viețile sale ni se spune: „După ce și-a vândut averile din Franța, s-a așezat, a zidit o biserică la Fondi, un apeduct la Nola și o casă de oaspeți pentru pelerini, datornici și alții de același fel, ce locuiau la catul de jos al casei sale, pe când el, cu câțiva prieteni, duceau o viață aproape monahicească la catul de sus.”

De-acum, Paulin și-a afierosit talentele scrierii unor lucrări cu teme creștine. Pana sa revărsa scrieri minunate în versuri și proză, care îi ajutau pe mulți să treacă la creștinism. Îndeosebi în ziua pomenirii Sfântului Felix (14 ianuarie) din fiecare an, scria un lung poem dedicat sfântului. El și Prudenție Spaniolul sunt socotiți cei mai mari poeți latini creștini din perioada patristică.

Deși tânjea după retragere și ascundere, evlavia sa, milostenia, înțelepciunea și minunatele sale scrieri îi atrăgeau pe mulți la el. A ajuns vestit ca unul dintre cei mai sfinți bărbați ai vremii. A purtat o corespondență bogată cu persoane precum Sfântul Martin de Tours (12 octombrie și 11 novembre), Sfântul Ambrozie al Mediolanului (7 decembrie), Fericitul Augustin al Ipponei (15 iunie), Sulpitius Sever (vestit istoric și hagiograf), Fericitul Ieronim (15 iunie) și Papa Anastasie I.

În Viața Sfântului Martin, Sulpitius Sever scrie următoarele despre Sfântul Paulin: „El (Sfântul Martin) mi-a pus înainte ca o pildă minunată în împrejurările de față purtarea acelui ales bărbat Paulin, despre care am făcut pomenire mai sus. Martin a spus despre el că, lepădându-se de marile sale avuții și urmând lui Hristos, așa cum a făcut, s-a arătat a fi aproape singurul care în aceste vremuri s-a supus cu totul poruncilor evanghelice. 

El a stăruit zicând că acest bărbat trebuie să ne fie pilda pe care să o urmăm, adăugând că timpul nostru era fericit să aibă un asemenea chip al credinței și virtuții. Căci Paulin, bogat fiind și cu multe avuții, vânzându-le pe toate și dându-le săracilor, după voia arătată a Domnului, a făcut cu putință, zicea Martin, printr-o dovadă vădită, ceea ce părea cu neputință de împlinit.” 

În anul 409, Terasia a trecut din această viață la cele veșnice. În acel an, Paulin a fost ales episcop al Nolei.

Sfântul Paulin și-a continuat îndatoririle episcopale slujind cu credincioșie lui Hristos până la moartea sa datorată bolii, la 22 iunie 431. Și-a dat sufletul în mâinile lui Hristos în mijlocul rugăciunii arzătoare, în vremea Vecerniei.

***

Sfântul Paulin este deosebit de interesant ca pildă de sfânt apusean timpuriu care a avut o părere foarte înaltă despre căsătoria creștină. Este adevărat că a putut să descrie foarte viu greutățile, încercările și necazurile căsniciei – precum în scrisoarea către un soldat necăsătorit, pe nume Crispinian, îndemnându-l să devină creștin și să ocolească „legăturile căsătoriei și celelalte spinoase și deșarte griji ale vremelniciei”. 

Dar, în lunga sa epistolă către Pammahie – un prieten foarte apropiat, a cărui tânără soție, Paulina, tocmai murise – Paulin creionează o minunată descriere a tăriei, bucuriei și veșniciei căsătoriei creștine. După ce menționează lacrimile de durere vărsate de bărbați sfinți, precum Iacov, Tovie, David și însuși Hristos, el îi zice întristatului său prieten:

„Lacrimile tale, frate, erau sfinte și cuvenite precum ale acelora, căci cu aceeași dragoste s-au vărsat. Jelești o soție vrednică de patul tău curat, nu fiindcă ai îndoieli despre înviere, ci pentru dorul tău. Căci femeia cinstită face bărbatului mărire (Pilde 11, 16) când e în brațele lui, și-l face să tânjească când este luată de la el. Așa cum a fost întotdeauna, tot așa va fi ea cunună soțului ei de-a pururi, și nu se stinge lumânarea ei (Pilde 31, 18). Căci, cum zice Scriptura, «mâinile sale întinde spre cele de folos..., gura sa deschide cu socoteală» (cf. Pilde 31, 19 și 26), și «lucrează bărbatului său lucruri bune» (Pilde 31, 12).”

Pammahie, senator creștin la Roma, după moartea soției sale dăduse un mare ospăț săracilor în cinstea ei. Astfel că Sfântul Paulin își încheie scrisoarea către el cu o remarcabilă descriere a felului în care acea faptă de milostenie folosește atât sufletului soției lui în ceruri, cât și sufletului său, pentru care soția, la rândul ei, se roagă:

„Silește-te a urma calea cea strâmtă, ca să poți dobândi slăvita avuție a moștenirii celei veșnice. În soția ta ai acum o chezășie tare în Hristos, care se va strădui să dobândească ajutor pentru tine. Ea în ceruri dobândește tot așa de mult har pentru tine, pe câtă avere ai adunat tu pentru ea pe pământ. Căci, așa cum am spus, nu cu deșartă mâhnire o vei cinsti pe ea, ci mai curând adună pentru ea darurile vieții întru care ea acum se desfată. De-acum, ea se și desfată cu roada lucrului tău pentru ea, pe când darul ei către tine abia a fost semănat.

Ea dobândește acum cinstire prin faptele tale cele vrednice. Acum se ospătează cu pâinea ta și cu bogăția ta se îmbogățește. Se îmbracă în haină aurită, împodobită (cf. Psalmi 44, 11), scăldându-se în lumina cea neapropiată. Ea nu are nevoie de răcorire de pe vârful degetului altuia (cf. Luca 16, 24), căci e stropită cu apă de pe înseși degetele ei, adică din lucrarea dreptei tale. Nu ai îmbogățit-o când s-a căsătorit cu tine cu o zestre așa de mare ca bogăția pe care o reverși acum asupra ei întru odihna sa. Căci în viață s-a putut bucura doar de o părticică din darurile tale, desfătându-se doar de podoabele pe care le putea purta. Dar acum, oricât de mari ar fi darurile tale, cu bogăția înțelegerii le va avea pe toate, întru desfătarea tuturor simțirilor ei. 

Ea este blagoslovită, căci înrâurirea ei asupra lui Hristos nu are margini; capul ei răsună de preaîmpodobita cunună cu giuvaiere sclipitoare, neîmpletită din florile altora, ci strălucind de luminile ce sunt ale ei. Sufletul ei e cu adevărat prețuit înaintea Domnului, căci trei mărgăritare i-au împărtășit asemenea vrednicie. Fiindcă ea este soția credinței, sora curăției și fiica desăvârșirii – căci maica sa este Paula, Eustohia îi este soră, iar tu îi ești soț.”

(David și Mary Ford, Căsătoria – cale spre sfințenie. Viețile sfinților căsătoriți, traducere de Editura Sophi, pp. 164-168)