Odată coboram spre Atena cu mașina unui cunoscut de-al meu pentru a rezolva o problemă, împreună cu noi aflându-se și un alt domn. Pentru că mie mi se face rău în mașină, șoferul a deschis un geam, și înăuntru începea să se răcorească. „Nu cumva vă este frig?”, i-am întrebat. „Nu, nu”, mi-au răspuns ei. Peste puțin însă l-am văzut pe unul dintre ei că se strânge de frig și își ia sacoul pe el. Atunci le-am spus: „să spuneți cu simplitate dacă vă este frig, ca nu cumva să se îmbolnăvească cineva dintre voi, iar eu vă voi spune când mă simt rău”. Și astfel nimeni nu a simțit drumul ca pe o povară. Dacă eu mă simțeam rău și nu vorbeam, iar celuilalt îi era frig și nu spunea, poate că unul dintre noi ajungea bolnav la Atena. De aceea, și voi să vă purtați cu simplitate, căci altfel veți fi mereu neliniștite ca nu cumva celălalt să se supere sau să se smintească. De fapt, în felul acesta se supără omul și nu-și găsește liniștea, iar purtarea sa devine nefirească.

– Gheronda, eu înaintea altora nu pot face nici lucrul cel mai simplu. Aceasta este sfială sau mândrie?

– Uneori Dumnezeu îi dă omului o sfială exagerată care să-l frâneze și să nu pățească ceva rău. Căci, nu se știe cât de mult ar putea devia de la calea cea dreaptă dacă nu ar avea această sfială. Ceea ce trebuie să faci tu acum este să fii puțin atentă și să te încredințezi pe tine cu tărie în mâinile lui Dumnezeu. Să nu te închizi în tine și să te chinui în mod omenesc, căci înlăuntrul acestei încătușări omenești se ascunde egoismul. Nu mă vezi pe mine cum mă port de firește, fără să depun vreo strădanie, când ca un bunic, când ca un tată, când ca un frate mai mare și când ca un copil?

(Cuviosul Paisie Aghioritul, Patimi și virtuți, Editura Evanghelismos, București, 2007, p. 273)