De ce oare toate sufletele mari îşi aflau desfătarea în singurătate? Deoarece au iubit prietenia cu Dumnezeu, o prietenie netulburată, cu Cineva mai mare decât ei. În singurătate îl năpădesc pe om toate problemele mari ale vieţii, ale căror temelii cuprind întregul pământ şi ale căror culmi se pierd în ceaţa veşniciei şi a nemărginirii. Deşi omul nu le poate dezlega, el simte totuşi o înfricoşată mulţumire că stă între uriaşi de neînfrânt.

Problemele dezlegate şi tainele descoperite sunt dispreţuite de oameni, întocmai cum sunt dispreţuiţi nişte vrăjmaşi înfrânţi. De aceea, sufletul cel mare caută singurătatea – caută, adică, tovărăşia celor mai mari decât el, tovărăşia tainelor nedescoperite, a problemelor nedezlegate, tovărăşia tuturor tainelor uriaşe, care, toate, se strâng laolaltă în jurul tainei celui Preaînalt.

(Sfântul Nicolae Velimirovici Episcopul Ohridei și Jicei, Gânduri despre bine și rău, Editura Predania, București, 2009, p. 81)