Singurătatea și senzația de gol lăuntric – cum se vindecă?
Înainte de a se întâlni cu celălalt, omul are neapărată nevoie să se întâlnească cu sine însuși, să se accepte pe sine însuși și să-și accepte propria viață cu smerenie și cu recunoștință față de Dumnezeu ‒ iar umplerea golului lăuntric este posibilă numai pe calea refacerii legăturii cu El, fiindcă lumea mea lăuntrică este un loc pentru mine și pentru Dumnezeu, Cel care este întotdeauna cu mine și în mine prin harul Său.
Sentimentul fundamental legat de singurătate este senzația de gol lăuntric ‒ și principala noastră greșeală constă în aceea că ne străduim să umplem acest gol prin plăceri, prin relațiile cu alți oameni, prin muncă, prin ritualuri și așa mai depare. Însă înainte de a se întâlni cu celălalt, omul are neapărată nevoie să se întâlnească cu sine însuși, să se accepte pe sine însuși și să-și accepte propria viață cu smerenie și cu recunoștință față de Dumnezeu ‒ iar umplerea golului lăuntric este posibilă numai pe calea refacerii legăturii cu El, fiindcă lumea mea lăuntrică este un loc pentru mine și pentru Dumnezeu, Cel care este întotdeauna cu mine și în mine prin harul Său, precum și prin Chipul și Asemănarea Sa, pe care mi le-a dăruit.
Într-o rugăciune dinainte de împărtășire există cuvintele următoare: „Cel ce se împărtășește cu Darurile cele dumnezeiești și îndumnezeitoare nu este singur, ci cu Tine, Hristoase al meu”.
(Olga Krasnikova, Singurătatea, traducere de Adrian Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, București, 2015, p. 229)