Singuraticul îngenuncheat la pământ în rugăciune neîncetată
Nimic nu e așa de mare ca rostirea neîncetată și curată a psalmilor.
Nimic nu e atât de iubit de Dumnezeu și cinstit de îngeri, nimic nu umilește atât pe satana, nu bagă spaima în demoni, nu îngrozește păcatul, nu face să țâșnească cunoașterea, nu atrage mila, nu șterge păcatele, nu duce la dobândirea milei, nu înțelepțește inima, nu aduce mângâiere și nu unește mintea ca singuraticul îngenuncheat la pământ în rugăciune neîncetată. Acesta e limanul întoarcerii spre care năzuiesc cu lacrimi mulțimea gândurilor pocăinței; aceasta e vistieria tăriei, baia inimii, cărarea curăției, calea descoperirilor și scara minții: face inteligența asemenea lui Dumnezeu și o face să-L primească în mișcările ei așa cum Îl vom primi în cele viitoare; răscumpără în scurt timp datoriile unei îndelungate nepăsări; cuprinde în ea multe și felurite osteneli. Nimic nu e așa de mare ca rostirea neîncetată și curată a psalmilor. Dar dacă cineva o nesocotește mai mult sau mai puțin timp pentru că e mistuit de dorința de a se ruga prăvălit la pământ în închinăciune, acela să nu fie socotit nepăsător, ci ca unul atras de o treaptă mai bună, de un lucru mai mare și de o făptuire ostenitoare din care va ieși familiar cu Dumnezeu pentru că a primit un dar mai lăuntric. Disprețuirea psalmilor e însă obraznică dacă îi oprim din mândrie, sau ne scârbim de ei ca mesalienii eretici, sau dacă nu-i mai rostim din trândăvie. Dar a cuprinde o parte din ei în forma smerită [de rugăciune] a închinărilor neîntrerupte înseamnă desăvârșirea ostenelii lor, nicidecum încetarea lor; ea zdrobește trupul și povățuiește gândirea în înțelepciunea unor lucruri noi prin Duhul Care-i dă daruri și o face sfântă prin sfințiriile Lui. Osteneala închinării face parte din orice făptuire fiindcă atunci din ele e gata să țâșnească mângâiere; ea face ostenelile ca un fagure de miere pentru cel ce le îndură. Pentru cine simte puțin dulceața ascunsă înăuntrul ostenelilor chiar și purtarea crucii e dulce din pricina ei.
(Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte către singuratici despre viața duhului, taine dumnezeiești, pronie și judecată. Partea a II-a recent descoperită, Editura Deisis, Sibiu, 2007, p. 207)
„Omul se teme de multa lumină, de deschiderea Cerurilor, de veșnicie”
Site dezvoltat de DOXOLOGIA MEDIA, Arhiepiscopia Iașilor | © doxologia.ro