Viaţa omenească, atât în sens creştin şi duhovnicesc, cât şi în sens biologic, este un dar al lui Dumnezeu. A scurta viaţa înainte de vreme sau a căuta o scăpare de suferinţele vieţii înseamnă aroganța de a sfida darul şi purtarea de grijă ale lui Dumnezeu, ceea ce creştinismul respinge în mod categoric.

Cuvântul eutanasie este de origine greacă, însemnând moarte uşoară, adică moarte fără dureri, fără agonie, fără suferinţă. Creştinismul, în schimb, nu exclude suferinţa. Aceasta este o realitate pe care Mântuitorul Hristos nu a negat-o, nu a suprimat-o, ci chiar şi-a asumat-o şi a trăit-o. Prin propria suferinţă, fiecare dintre noi devenim părtaşi, devenim participanţi la pătimirile lui Iisus. Precum suferinţa lui Hristos a avut ca final Învierea şi suferinţa noastră are menirea de a fi răscumpărătoare.

Eutanasia şi sinuciderea sunt acte împotriva lui Dumnezeu, împotriva vieţii, împotriva iubirii. Iubirea faţă de aproapele nu presupune curmarea vieţii cuiva din milă, pentru a-l scăpa de dureri, ci a-l alina și a-l ajuta să suporte durerea și să o depăşească. ,,Omul, după crearea sa, poseda în sine potența nemuririi şi dacă ar fi persistat în bine, ar fi putut să ajungă nemuritor”[1]

Deşi supus stricăciunii şi morţii, la a doua venire a Mântuitorului Hristos, trupul se va bucura de Înviere, devenind nemuritor. Moartea, pentru un creştin, este sfârşit pentru viaţa pământească și o poartă spre existenţa veşnică. Încredinţându-ne în mila şi iubirea lui Dumnezeu, ajungem la concluzia că în nicio situaţie nu este potrivită abandonarea existenţei pământeşti, sub nici un pretext şi sub nici o formă. Pe bolnavul care suferea de 38 de ani, Mântuitorul îl întreabă dacă vrea să fie sănătos şi îl vindecă, nu îl ucide pentru a-i curma suferinţa, aşa cum ar proceda adepţii eutanasiei.

Părintele Stenley Harakas afirma că ,,singura moarte bună pentru creştinul ortodox este paşnică aşteptare a sfârşitului vieţii sale pământeşti cu credinţa şi încrederea în Dumnezeu şi în promisiunea Învierii”[2]. Tuturor celor care sunt în suferinţă și Îl văd pe Hristos ca fiind biruitorul morţii, Biserica le vorbeşte prin gura apostolului Iacov: ,,de este cineva dintre voi în suferinţă, să se roage, de este cineva cu inimă bună să cânte psalmi, de este cineva dintre voi bolnav, să cheme preoţii Bisericii să se roage pentru el, ungându-l cu untdelemn în numele Domnului, şi rugăciunea credinţei va milui pe cel bolnav şi Domnul îl va ridica pe el, iar de va fi făcut păcate, se vor ierta lui.[3]

Chiar şi din punct de vedere medical, eutanasia este un afront la adresa jurământului şi statutului medicului pentru că ,,medicina luptă pentru viaţă, iar medicul este dator să aline suferinţele, dar nu are dreptul să grăbească intenţionat procesul natural al morţii”[4]

Sinuciderea, ca şi eutanasia, este de asemenea un act condamnat categoric de Bisericile creştine, fiind considerat o crimă împotriva firii umane, împotriva societăţii, a familiei şi împotriva lui Dumnezeu. Omul nu este proprietarul propriei vieţi şi nu poate dispune de programarea sfârşitului după cum îi trece lui prin cap. Biserica îl socoteşte pe sinucigaş condamnat pieirii veşnice şi îl lipseşte de rugăciunile sale. Canoanele bisericeşti sunt necruţătoare în privinţa acestui aspect, stabilind clar ceea ce mai poate face preotul în astfel de cazuri.

Există critici care au adus în discuţie că moartea martirilor creştini ar putea fi considerate ca fiind sinucidere, argumentând că uneori viaţa ar fi putut fi păstrată prin fugă sau prin renunţare la credinţă. Există un lucru important de diferenţiat în această apropiere forţată şi anume faptul că spre deosebire de sinucigaş, creştinul nu intenţionează să îşi taie firul vieţii, nu acţionează din impulsuri egoiste şi nu se situează pe o poziţie răzvrătitoare faţă de Dumnezeu. Nu numai că nu îl sfidează pe Dumnezeu, ba dimpotrivă acceptă sacrificiul suprem din iubire faţă de divinitate, dovedind curaj, demnitate, onoare.

Sinuciderea nu poate avea suport moral nici când e săvârşită din cauza celor mai mari suferinţe, sau a unor boli incurabile. Toate acestea pot fi încercări mântuitoare şi au valoare în lumina vieţii veşnice.

În concluzie, chiar dacă nu ar cădea sub incidenţa vreunei morale aparte, atât sinuciderea, cât şi eutanasia, sunt acte săvârşite împotriva naturii umane, sfidând instinctual firesc de supravieţuire, care este un instinct natural înnăscut. Raportul între libertate şi suicid sau între libertate şi alegerea eutanasiei este de asemenea un raport condiţionat de tipul de morală în care se încadrează indivizii. În morala creştină tradiţională, libertatea omului este limitată, ţinând cont de libertăţile permise de Dumnezeu şi de aceea, aceste practici sunt respinse, sunt considerate negative şi sunt condamnate. În alte tipuri de morală care duc libertatea la extrem se ajunge la acceptarea unor astfel de aberaţii, ba chiar li se găseşte justificare. Societatea contemporană are tendinţa de a defini greşit liberul arbitru care, rămânând în afara credinţei, poate genera o libertate închipuită şi păgubitoare. Omul modern riscă prin toate exagerările sale să rupă comuniunea cu divinitatea și, mai mult decât atât, riscă, inconştient, propria mântuire. Iubirea faţă de sine însuşi este şi ea înţeleasă greşit, deoarece se consideră că te iubeşti dacă faci ce îţi doreşti, din acest motiv apar multe deviaţii de la normalitate.

Preot Mihail Bălan