Lauda – pomenire a binefacerilor lui Dumnezeu

Omul nu mai ştie că lumea aceasta este trecătoare către viaţa veşnică, că lumea aceasta poartă, în chip potenţial, o viaţă ce nu moare. Cu toate acestea, această viaţă palpită în miezul fiecărei părticele a celui ce vieţuieşte. Cel ce se minunează nu poate crede în moarte ca final definitiv, căci a experiat o viaţă ce izvorăşte din moartea aparentă, ivire primăvăratică după moartea iernatică. Dacă grăuntele de grâu, când cade în pământ, nu va muri, rămâne singur. Rodnicia bobului de grâu care moare în pământ este impresionantă. De ştim aceasta în ceea ce priveşte grăuntele de grâu, de ce, oare, am uitat acest aspect, cu privire la noi?

Lauda este în miezul rugăciunii Bisericii. Ea este tonalitatea însăşi a rugăciunii. Lauda este, în acelaşi timp, expresia uimirii, a recunoştinţei, a cucerniciei şi a lărgirii inimii sub lucrarea harului. Este, de asemenea, ceea ce ne face să ajungem la contemplarea realităţii aşa cum este ea. În sensul acesta, este o cale de mijloc către „slăvita libertate a fiilor lui Dumnezeu”.

Păstorii şi magii

Sfintele Evanghelii ne povestesc într-un mod oarecum naiv despre Naşterea lui Iisus Nazarineanul: „S-au împlinit zilele ca ea să nască, și a născut pe Fiul său, Cel Unul-Născut” (Luca 2, 20-21).

Lauda se naşte din uimire, iar uimirea izvorăşte din inimile simple. Prin simplitatea inimii se ajunge spontan la profunzimea realităţii, mult mai sigur decât prin raţiune. Aceasta din urmă, vrând a explica totul, nu reuşeşte să ajungă la înţeles, la profunzimea realului. Ea readuce neîncetat necunoscutul în sfera cunoscutului şi interpretează noutatea în categoriile vechiului.

A se uimi înseamnă a se lăsa cuprins de negrăit fără a căuta să îl înţelegi, să îl controlezi. Uimirea lasă raţiunea în suspans, se depăşeşte pe sine pentru a scăpa de stăpânirea pământescului. „Maria păstra toate aceste cuvinte, punându-le în inima sa” (Luca 2, 19). Prin aceea, îndepărta limitele temporale şi nu contenea a rămâne covârşită de taină fără a lăsa ca aceasta să fie batjocorită de părerile lumii.

Să trăieşti în aşteptare, în suspans, a devenit un lux. Şi, totuşi, câtă pace şi câtă libertate putem simţi când ne lăsăm cuprinşi de magia clipei! Să nu-ţi fixezi privirea pe nimic, să o laşi să evadeze departe de tulburările cotidianului, aceasta este atitudinea proprie copilului care îşi permite câteva evadări gratuite, din nostalgie, poate. Să redevii precum pruncii nu ar însemna, oare, să regăseşti această aptitudine pentru mirare?

Fără această respirare, se pare că ne sufocăm şi că pierdem contactul cu viaţa care palpită dincolo de aparenţe. Ne înfundăm în materialitate, în obiectivarea realului ce devine o realitate moartă. Cultura mirării este urgenţa epocii noastre. Urgenţă pentru sănătatea psihică a oamenilor şi pentru sănătatea naturii.

Salvarea naturii – şi, aşadar, a omului – nu se va săvârşi prin legi şi decrete, ci prin ivirea unei noi sensibilităţi dobândite prin experierea mirării.

Raţiunea care domină universul nostru cultural de un mileniu ne orbeşte. Ea ne-a închis în vizibil, în palpabil şi consumabil. Ne-a redus câmpul vizibilităţii până acolo, încât ajungem să tăgăduim orice realitate a ceea ce nu este demonstrat.

Am ajuns, pentru prima oară în istoria omenirii, la denegarea transcendenţei. Nu este vorba de afirmarea mirării dinaintea raţiunii, ci de reintroducerea celei dintâi – pentru a afla respirarea corectă.

Noi am pierdut dimensiunea contemplativă a ceea ce însemnăm noi înșine, a minţii care este Tăcere-Logos-Pneuma sau Tăcere-Raţiune-Suflu. Raţiunea este chemată să respire dimpreună cu mirarea tăcerii şi cu dinamica vieţii. Ceea ce este vătămător e raţiunea care izolează şi pretinde să aibă supremaţie.

Precipitarea din zilele noastre ne împiedică să ajungem la acest har al mirării. Pentru a înlesni o astfel de dispoziţie, avem trebuinţă să renunţăm la utilitar, la profit, la voinţa de a stăpâni totul.

De un deceniu sau două au apărut ferme pedagogice pentru sensibilizarea şcolarilor faţă de minunile naturii. Prea de multe ori nu li se dă timp pentru a descoperi singuri, ci se recurge doar la inventarierea plantelor şi a insectelor din mediul natural. Copilul continuă, având doar nişte nume în cap – însă rareori prinzând gustul de a descoperi singur această viaţă bogată ce mişună pretutindeni şi care i-a fost prezentată. Or, acest timp i-ar fi fost preţios spre a se uimi, a descoperi, spre a se minuna. Această experienţă i-ar fi putut trezi sensibilitatea şi curiozitatea.

Esenţială este dorinţa de a descoperi mai mult decât descoperirea, dorinţa de a învăţa mai mult decât învăţarea. Mirarea trezeşte dorirea, gustul. Ea deschide spre un dincolo ce nu reduce dorinţa la obiectele dorinţei. Ea deschide spre nevăzut în centrul celor văzute, spre neatins în centrul celor ce pot fi atinse, spre neauzit, în centrul a ceea ce poate fi auzit. Ea te face să presimţi indicibilul şi, prin aceasta, constituie rădăcina laudei.

Urmând păstorilor cu inima smerită, magii, călăuziţi de stea, vin să I se închine Creatorului universului. Prin înţelepciunea lor, ei au ştiut să citească semnul ceresc, punct focal al căutării lor. Contemplarea cosmosului i-a condus către Autorul cosmosului Căruia Îi oferă aur, tămâie şi smirnă. Ştiinţa pleacă genunchii şi se minunează dinaintea Înţelepciunii Veşnice. Lauda le este exprimată prin ofranda lor.

Lauda, celebrare cosmică

Lauda străbate toată Biblia. Ea vibrează în fiecare Aleluia care scandează mărşăluirea poporului lui Dumnezeu către pământul făgăduinţei. Ea este exprimată în psalmi, în acei tehilim sau cântări de laudă. Ea se asociază cu tot cosmosul: „Lăudaţi pe Domnul din ceruri, lăudaţi-L pe El întru cele înalte. Lăudaţi-L pe El soarele şi luna, lăudaţi-L pe El toate stelele şi lumina… Lăudaţi pe Domnul (…) balaurii şi toate adâncurile; Focul, grindina, zăpada, gheaţa, viforul, toate îndepliniţi cuvântul Lui; Munţii şi toate dealurile, pomii cei roditori şi toţi cedrii; Fiarele şi toate animalele, târâtoarele şi păsările cele zburătoare” (Psalmul 148).

Lauda este profetică. Ea cântă deja biruinţa asupra morţii şi anticipează vremurile mesianice. Deschide privirea spre veacul ce va să fie, spre cerurile noi şi spre pământul nou. Lauda te duce la vederea Împărăţiei şi celebrează anticamera acesteia. Ea este un mijloc de eliberare de aparenţa înşelătoare care ne-ar putea duce la deznădejde şi ne îngăduie să nu ne lăsăm închişi doar în categoriile vieţii existenţiale. Prin ea, omul vede dincolo.

Lauda este modul de a ajunge la realitate prin cealaltă dimensiune a văzutului şi a sensibilului. Ea se sprijină pe experiere şi mirare. Mirare dinaintea mlădiţelor de primăvară după iarnă, dinaintea vindecării după boală, a zămislirii după uscăciune sau sterilitate. Uimire dinaintea vieţii care este mai tare decât moartea.

Nevoia imperioasă de mirare în vremurile noastre

Deschiderea privirii este deschidere a inimii. Lauda ne îngăduie să nu ne lăsăm întunecaţi de mişcările sufleteşti, de tristeţea cea lumească. „Întristat este sufletul meu”, cântă David, „dar pe Domnul Îl laud”. Lauda săvârşeşte străpungerea fiinţei care aduce eliberare lăuntrică. Dacă omul din ziua de azi nu mai ştie a se minuna, cu atât mai puţin ştie a-L lăuda pe Dumnezeu. Fără să se mai minuneze, nu mai ştie nici măcar că este Dumnezeu. Nu mai ştie a recunoaşte permanenta minune a vieţii. Crede că totul vine de la sine, că totul se cuvine.

Societatea contemporană, gândirea vremurilor noastre sunt obsedate şi, în cele din urmă, traumatizate de moarte. Niciodată nu am vorbit atâta despre moarte, niciodată nu ne-am ostenit atât de mult pentru a respinge graniţele morţii, decât în aceste vremuri ale refuzului morţii. Dacă omul nu are decât o existenţă efemeră, trebuie să se bucure de ea cât mai mult cu putinţă, să profite de ea, înainte ca să-l înghită nefiinţa. Această consideraţie deschide calea utilitarismului, până la dispreţuirea celuilalt.

Frica de moartea, văzută ca sfârşit definitiv al existenţei, duce la egocentrism, la individualism şi la rivalitate. Aceasta aduce cu sine privilegierea propriilor interese faţă de cele ale celorlalţi. Ea este rădăcina conflictelor şi a diferenţelor, dar şi a tuturor nevrozelor existenţiale. Prin frica de moarte, omul trăieşte veacul acesta ca pe o finalitate, îşi face din reuşita socială, profesională şi financiară scop, din plăcerea de bunătăţile lumii acestea, singura-i fericire. Aceasta îi condiţionează toată existenţa şi, din nefericire, chiar şi gândirea.

Niciodată, în toată istoria, nu am trăit o asemenea cultură a morţii. De aceea, nevoia neapărată a timpului nostru este de mirarea care oferă făgaş către această viaţă necondiţionată, către această viaţă nemuritoare.

Omul nu mai ştie că lumea aceasta este trecătoare către viaţa veşnică, că lumea aceasta poartă, în chip potenţial, o viaţă ce nu moare. Cu toate acestea, această viaţă palpită în miezul fiecărei părticele a celui ce vieţuieşte. Cel ce se minunează nu poate crede în moarte ca final definitiv, căci a experiat o viaţă ce izvorăşte din moartea aparentă, ivire primăvăratică după moartea iernatică. Dacă grăuntele de grâu, când cade în pământ, nu va muri, rămâne singur. Rodnicia bobului de grâu care moare în pământ este impresionantă. De ştim aceasta în ceea ce priveşte grăuntele de grâu, de ce, oare, am uitat acest aspect, cu privire la noi?

Grăuntele de grâu este simbolul rodniciei şi al generozităţii naturii. El semnifică pentru noi darul, ofranda. Grăuntele de grâu se dă pe sine pentru viaţa sau supravieţuirea oamenilor – la fel, toate plantele, la fel, soarele şi întregul univers.

Oamenii de ştiinţă afirmă că este nevoie de întreg cosmosul pentru viaţa pământească. Totul este în vederea omului, pentru fiinţa omenească. (…) Tradiţia creştină are drept temei această râvnă de mulţumire. Lauda care este în centrul rugăciunii creştine exprimă această râvnă recunoscătoare. E de ajuns a se reciti psalmii 103, 148, 149, 150.

Însă această recunoştinţă nu se adresează cosmosului, Naturii măreţe, ci, prin cosmos, Autorului cosmosului.

Experierea mirării în sensibilitatea creştină este iconografică. Văzutul devine fereastră deschisă spre nevăzut; cosmosul – podoaba unei realităţi esenţiale şi transcendente; frumuseţea devine mărturie a adevărului. Mirarea creştină este presentiment în cosmos a unui dincolo de cosmos. Ea vede originea cosmosului în Fiinţă, iar nu în materie. Întrevede un Dătător în dar. Iar darul devine un loc tranziţional, dialogal, între el şi Cel ce oferă.

Cosmosul în întregime este citit, pentru a relua expresia Sfântului Efrem Sirul, precum „un ocean de simboluri”. Fiecare element al cosmosului este primit ca semnificant, ca purtător al unui cuvânt. Privirea se deschide către dimensiunea simbolică. A pătrunde în ea înseamnă a descoperi că suntem incluşi într-o relaţie şi că noi nu ştiam aceasta. A spune despre cosmos că este dialogal înseamnă că există un locaş de dialog între două fiinţe, un spaţiu relaţional.

Creştinul primeşte viaţa ce străluceşte în cosmos precum un dar. Acest dar al vieţii, el îl numeşte har, căci se simte hărăzit de viaţă, covârşit de o iubire nesfârşită. Lauda se naşte din această experiere a harului, din harismele primite.

Experierea lui Dumnezeu se naşte din experierea harului

E necesar să primim harul ca pe un har. Sensibilitatea faţă de har vine prin cultura mirării, acceptând să te laşi emoţionat. Abia atunci izvorăsc lauda şi lucrarea harului, prin contemplarea minunilor care ni se arată privirii.

Lauda, ca atitudine, este pomenire a binefacerilor lui Dumnezeu: „Binecuvântează, suflete al meu, pe Domnul şi nu uita toate răsplătirile Lui” (Psalmul 102, 20). Ea este atenţie la dumnezeiasca lucrare din viaţa mea, atenţie la istoria mea sfântă, atenţie la traiectoria duhovnicească a existenţei mele. În această atitudine, accentul nu este pus pe evenimentele prin care trec, pe încercările existenţei, ci pe ceea ce ele lucrează în mine, pe transformarea duhovnicească pe care o îngăduie. Privirea este fixată nu asupra lumii, ci asupra dumnezeieştii lucrări din mine, asupra binevoirii Lui. În clipa aceasta, viaţa nu îmi mai este dependentă de realităţile lumii acestea, ci de relaţia mea cu Dumnezeu. Nu mai sunt sclavul lumii, ci sunt liber pentru Dumnezeu.

Atenţia la unicul lucru de folos mă izbăveşte de toată alienarea faţă de lume. Această atenţie este atrasă ca de un magnet de acest dialog atât de cunoscut al psalmistului cu Dumnezeu: „Iubit-am pe Domnul, că a auzit glasul rugăciunii mele, că a plecat urechea Lui spre mine şi în zilele mele Îl voi chema” (Psalmul 114, 1-2). „Lăudaţi pe Domnul că este bun, că în veac este mila Lui. Cine va grăi puterile Domnului şi cine va face auzite toate laudele Lui? Adu-Ţi aminte de noi, Doamne, întru bunăvoinţa Ta faţă de poporul Tău...” (Psalmul 105, 1-2).

Pomenirea binefacerilor lui Dumnezeu urzeşte calea credinţei. Ea ne duce într-o altă viziune a realităţii şi ne face să trăim arvuna Împărăţiei. „Iar Maria păstra toate aceste cuvinte, punându-le în inima sa” (Luca 2, 19). Uimită de lucrările pe care Dumnezeu le săvârşea în poporul său, ea nu contenea a pomeni binefacerile Lui. Mirarea o conducea către lauda neîntreruptă, către Bucuria euharistică.

Euharistia, din grecescul Evkharisto, înseamnă mulţumire, aducere de mulţumire. Bucuria euharistică este bucuria ce izvorăşte dintr-o inimă recunoscătoare, dintr-o inimă covârşită. O inimă recunoscătoare este o inimă ce a ştiut să culeagă mărgăritarele, ce a fost atentă la har, la răspândirea dumnezeieştii milostiviri în chiar miezul realităţilor cotidiene. Recunoaşterea lucrărilor harice duce la primirea iubirii Celui ce o oferă. Prin această recunoştinţă, prin laudă, inima se deschide acestei iubiri, experiază faptul de a fi iubit. Experiere întemeietoare care o face slobodă de toată consideraţia despre sine.

Să pătrunzi într-o contemplaţie euharistică

În actul euharistic, credinciosul se împărtăşeşte cu Trupul şi cu Sângele lui Hristos întruchipate de pâine şi de vin. El primeşte darul vieţii lui Hristos în Sfintele Taine euharistice, părticele cosmice numite Sfinte Daruri. În euharistie, Dumnezeu Se dă pe Sine, iar omul mulţumeşte pentru darul dumnezeieştii vieţi. El trăieşte cosmosul ca taină a Prezenţei lui Dumnezeu, ca locaş al dialogului cu Creatorul.

Euharistia este revelaţia ultimă. Ea este vestirea că Hristos este în mijlocul lumii: „Iată, Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului” (Matei 28, 20). A pătrunde într-o contemplaţie euharistică, proprie aducerii de mulţumire, înseamnă a pătrunde în percepţia sfinţitoare a Prezenţei Lui. Marele teolog român Dumitru Stăniloae afirmă: „Dumnezeu vorbeşte şi lucrează continuu prin făpturi şi lucruri, prin crearea de împrejurări pururea noi, prin care cheamă fiecare om la unirea cu El şi cu semenii lui şi răspunde în fiecare clipă chemărilor oamenilor” (Geniul ortodoxiei, p. 55).

A trăi în Hristos înseamnă a trăi acest dialog, a te pune în ascultarea lui Dumnezeu Ce vorbeşte şi lucrează în evenimente. Înseamnă a deveni sensibil la lucrarea harică, atent la intervenţiile divine, la pedagogia divină din cotidian, din viaţa noastră existenţială. Evidenţierea acestui dialog nu poate decât duce la mulţumire, la bucuria întâlnirii.

Avem trebuinţă de a spune şi de a repeta că în aceasta stă esenţa vieţii creştine: părtăşia omului cu Dumnezeu sau, mai curând, părtăşia omului la dialog, la comuniunea pe care o propune Dumnezeu.

Euharistia înseamnă, prin simbolul pâinii şi al vinului, cosmosul ca loc al comuniunii cu Dumnezeu. Aceasta este calea credinţei încrezătoare. Încrederea se cearcă în relaţie, în credincioşia din relaţie. Or, evidenţierea lucrării şi a pedagogiei dumnezeieşti este esenţială pentru experierea acestei relaţii.

Lauda este expresia unei aşezări a inimii pregătită pentru această revelaţie. Ea este modul prin care putem deosebi lucrarea lui Dumnezeu din lume. Ea ne duce spre o contemplaţie euharistică, jertfă de mulţumire.

Aducerea de mulţumire este râvnă a libertăţii. „Devenim noi înşine în aducerea de mulţumire şi în binecuvântare”, afirmă IPS Kallistos Ware (Rugul Aprins, nr. 9, p. 93). Părtăşia la dialogul cu Dumnezeu ne descoperă pe noi nouă înşine, ne face să fim noi înşine. Mai sigură decât orice altă cale, aducerea de mulţumire, lauda ne curăţeşte de patimi şi ne duce către o percepere corectă a realităţii. Ne izbăvește de falsele noastre reprezentări şi de falsele noastre concepţii.

Fiecare element din cosmos e sacru

Dacă cosmosul este, în chip potenţial, taină a Prezenţei Lui, fiecare element al cosmosului este sfinţit, nu în sine, ci ca străină întrupare a unui cuvânt creator. „Că El a zis şi s-au făcut, El a poruncit şi s-au zidit” (Psalm 32, 9). „Toate prin El s-au făcut; şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut” (Ioan 1, 3).

În această contemplaţie, nu putem reduce mineralele, vegetalele şi animalele la nişte obiecte. Obiectul înseamnă exilul relaţiei, negarea dimensiunii tranziţionale şi dialogale a cosmosului. Obiectivarea, reificarea profilează moartea, căci tot ce este rupt de relaţie este moarte. Obiectivarea lumii este păcatul ca rupere a relaţiei.

În Cartea Facerii, păcatul este considerat drept faptul de a vrea să percepi vreun rod al creaţiei ca fiind în afara relaţiei cu Creatorul. Este, de fapt, ieşirea din dialogul care e desemnat de exilul dinafara locului dialogal al Raiului. Aceasta este rădăcina răului: ruperea relaţiei, pierderea dialogului.

În păcat, omul devine un alienat al obiectului, devine sclavul elementelor lumeşti (a se vedea Romani 1, 18-24).

Hristos a venit să-l elibereze pe om, chemându-l, mai înainte de toate, la pocăinţă, adică la dialog şi la relaţie, apoi reintroducând dimensiunea sfinţitoare. După ce a adus mulţumire, a identificat pâinea cu Trupul Său, şi vinul, cu Sângele Său; „Acesta este Trupul Meu, acesta este Sângele Meu” (Matei 26, 28). Prin aceasta a reinstituit cosmosul ca locaş de comuniune, iar nu de consum.

Stricto senso, părtăşia euharistică trebuie să-şi afle prelungirea într-o atitudine euharistică faţă de lume şi faţă de celălalt. Celălalt, ca taină a dumnezeieştii Prezenţe, cosmosul, ca purtător de potenţialităţi sfinţitoare.

Conştiinţa sfinţitoare nu poate fi decât respect faţă de toată creatura şi faţă de tot omul. Sfântul Ioan Gură de Aur va asocia taina iubirii de semeni tainei Sfântului Jertfelnic, amintind prin aceasta că Hristos S-a identificat „cu unul din aceşti fraţi mai mici” (Matei, 25, 40). Invitaţie la îngrijire de aproapele, de tot omul şi la recunoaşterea în el a prezenţei sfinţitoare a lui Hristos, invitaţie la iubirea aproapelui. Iar mirarea face să se nască iubirea.

Tocmai această conştiinţă euharistică se naşte din mirarea care i-a dus pe sfinţi către libertatea lăuntrică. Împărtăşindu-se din Izvorul originar, ei erau „în lumea aceasta fără a fi din lume”, liberi de orice ataşament, de orice constrângere, de orice alienare. Iubirea presupune această libertate. Iubirea este gratuită.

De la același autor

Ultimele din categorie