Slava deșartă și părerea de sine iubesc a învăța și a povățui pe alții. Ele nu se îngrijesc de vrednicia sfatului lor! Ele nu cugetă că pot aduce aproapelui o rană de nevindecat printr-un sfat prostesc, care este primit de începătorul neîncercat cu o încredere iresponsabilă, întru aprinderea trupului și a sângelui! Ele au nevoie de succes, indiferent de calitatea acestui succes, oricare ar fi principiul pe care se întemeiază. Ele au nevoie să-l impresioneze pe începător și să și-l subordoneze moral! Ele au nevoie de lauda oamenilor! Ele au nevoie să treacă drept stareți și învățători sfinți, pricepuți, clarvăzători! Ele au nevoie să-și hrănească nesătula iubire de slavă deșartă și trufia.

Întemeiată a fost întotdeauna, și mai ales acum, rugăciunea Prorocului: „Mântuiește-mă Doamne, că a lipsit cel cuvios, că s-au împuținat adevărurile de la fiii oamenilor. Deșertăciuni a grăit fiecare către aproapele său, buze viclene în inimă, și în inimă au grăit rele” (Psalmul 11, 1-2).

(Sfântul Ignatie Briancianinov, Despre înșelare, Editura Egumenița, Galați, 2010, p. 35)