În vremea aceea, ieșind din templu Iisus, unul dintre ucenicii Săi I-a zis: Învățătorule, privește ce fel de pietre și ce clădiri! Dar Iisus a zis: Vezi aceste mari clădiri? Nu va rămâne piatră pe piatră care să nu se risipească. Și șezând pe Muntele Măslinilor, în fața templului, Îl întrebau, de o parte, Petru, Iacov, Ioan și cu Andrei: Spune-ne nouă, când vor fi acestea? Și care va fi semnul când va fi să se împlinească toate acestea? Iar Iisus a început să le spună: Vedeți să nu vă înșele cineva. Căci mulți vor veni în numele Meu, zicând că sunt Eu, și vor amăgi pe mulți. Iar când veți auzi de războaie și de zvonuri de războaie, să nu vă tulburați, căci trebuie să fie, dar încă nu va fi sfârșitul. Și se va ridica neam peste neam și împărăție peste împărăție, vor fi cutremure pe alocuri și foamete și tulburări vor fi. Iar acestea sunt începutul durerilor. (Marcu 13, 1-8) (Vineri în săptămâna a 33-a după Rusalii)

Ierusalimul era, în epoca în care Mântuitorul propovăduia în Țara Sfântă, unul dintre cele mai moderne și mai frumoase orașe ale Orientului. În ciuda faptului că regele Irod a rămas în istorie ca un om sângeros, renumele său de „cel Mare” se leagă tocmai de realizările mărețe care i se datorau, printre care fortificarea cu ziduri a orașului și zidirea celui de-al treilea templu, care încânta pe oricine venea în cetatea sfântă, fie evreu, pelerin la sărbătorile mari ale anului, fie roman sau grec aflați în slujba imperiului, fie comerciant din Orient. Cu siguranță că pentru ucenicii Domnului, oameni simpli din Galileea, o provincie mai degrabă rurală, impresia lăsată de cetatea-capitală era una deosebită. Și astăzi pelerinii care părăsesc Ierusalimul și urcă pe Muntele Măslinilor au parte de o panoramă splendidă a acestui loc încărcat de spiritualitate și istorie. 

Evanghelistul Marcu încheie capitolele în care prezentase disputele avute de Iisus cu reprezentanții fariseilor, saducheilor și ai celorlalte partide religioase în curtea templului. Ieșind din oraș, Domnul înnopta cu ucenicii în grădina Ghetsimani, adică „a teascului de măsline”, numită așa pentru că în apropiere se afla un centru de prelucrare a măslinelor ce se adunau de pe colina ierusalimiteană. Acesta era un loc prielnic de înnoptat probabil pentru mulți pelerini veniți în oraș și care nu aveau întotdeauna posibilitatea unui acoperiș deasupra capului, ceea ce se întâmplă și cu Domnul și ucenicii Săi, semn că vremea era favorabilă. Ieșind deci din cetate, ucenicii au rămas minunați de priveliștea orașului. Și, asemenea pelerinilor de astăzi, au exclamat către Domnul: „Ce pietre și ce clădiri!”. Orașul era dominat de clădiri din piatră albă, contrastând cu restul peisajului, la apusul soarelui. Domnul însă le-a tăiat elanul, spunându-le că nu va mai rămâne piatră pe piatră să nu se risipească. Pesemne, profeția lui Iisus i-a șocat pe ucenici care erau asemenea oricărui evreu mândru de marea realizare națională, nici bine terminată. De aceea, discipolii din grupul restrâns Îl iscodeau pe Domnul ca să afle când va fi acest mare cataclism și în ce context se va petrece. Cereau semn pentru aceasta, așa cum odinioară cărturarii și fariseii Îi cereau semn lui Iisus ca să știe precis că El e Mesia. Hristos le răspunde pe jumătate sau cel puțin asta e impresia pe care o are lectorul pericopei. Le spune că vor veni înșelători care se vor prezenta ei înșiși drept Mesia, ori ca fiind reprezentanți ai lui Mesia, iar aceștia vor amăgi pe mulți. Apoi vor urma vești de războaie, într-un final chiar războaie, dar sfârșitul încă nu va veni. Tulburarea va continua cu începutul unor conflicte între popoare și între împărății, altfel spus războaie locale și războaie mondiale sau cel puțin regionale. Iar acesta, spune Domnul în încheierea Evangheliei acestei zile de vineri, „sunt doar începutul durerilor”.

Istoric privind, acest lucru s-a întâmplat nu foarte târziu. Aproximativ la 35 de ani după ce au avut loc pătimirile, moartea și Învierea Domnului, în urma propagandei partidei zeloților, a început un război sângeros între evrei și romani, care a dus în final la ocuparea Ierusalimului și un nou exod poporului israelit. Totodată, marile comori ale templului, care constau în cantități impresionante de metal prețios, au luat drumul Romei. Dar, cum spunea Domnul, acesta era numai începutul. Între anii 132-135, un anume Simon Bar Kochba, adică „Fiul stelei”, a reînceput mișcarea antiromană. Evreii s-au ridicat iar la luptă, căci mulți îl considerau pe Simon drept Mesia cel vestit, dar în cele din urmă acesta a fost ucis de romani. Acum orașul a fost cu totul distrus, ba simbolic romanii au arat cu boii prin Ierusalim și l-au pustiit, distrugând tot ce se putea. Nu a mai rămas „piatră pe piatră”.

Această profeție a Domnului are o tentă pronunțat istorică în varianta de la Marcu. Sfântul Matei însă,  în capitolul 24 al Evangheliei sale, îi dă o perspectivă universală: distrugerea orașului e asociată cu venirea antihristului, sfârșitul lumii și Judecata de Apoi. Domnul le vorbea ucenicilor în acest fel tocmai pentru a-i face să înțeleagă că nimeni nu trebuie să se bizuie pe stabilitatea și pacea trecătoare, pe ceea ce aduce ziua de mâine, pe situația călduță. Creștinii – și până la urmă toți oamenii – nu sunt decât simpli trecători, pelerini pe acest pământ. În situația actuală, când iarăși sunt propagate știri și zvonuri despre războaie, nu putem decât să actualizăm cuvintele Domnului Hristos și să ne amintim nu neapărat de un sfârșit distrugător al lumii, ci în primul rând, de faptul că toți suntem trecători pe pământ.