Unirea tuturor românilor într-un stat naţional, liber şi independent a fost rezultatul unui îndelungat proces istoric, la desfăşurarea căruia au avut un rol hotărâtor generaţii întregi de luptători, reprezentând voinţa şi aspiraţiile de veacuri ale întregului popor român. Alături de cei mulţi care şi-au jertfit viaţa pentru libertatea şi neatârnarea patriei, au fost şi slujitori ai Bisericii Ortodoxe Române, preoţi şi cântăreţi.

„În tot cursul istoriei noastre naţionale, Biserica Ortodoxă Română s-a simţit integrată în viaţa poporului nostru [...], a urmărit fără încetare întărirea dragostei de glia străbună şi a împărţit cu poporul amărăciunea zilelor haine şi bucuria zilelor frumoase.”[1]

Sfântul Sinod, în şedinţa din 15 mai 1915, a ales ca Protoiereu al preoţilor din armată, într-un eventual război, pe Constantin Nazarie[2], care a alcătuit instrucţiuni şi zece cuvântări-model pentru preoţii care urmau să vorbească trupei în diferite ocazii şi situaţii de război. Rolul preotului în armată - arăta iconomul Constantin Nazarie - nu se poate mărgini numai la efectuarea serviciilor religioase şi la mângâierea celor bolnavi şi întristaţi, ci trebuie să fie în primul rând susţinător şi chiar formator al moralului ostaşului.[3]

Preoţimea noastră a dat dovadă de curaj şi devotament cu adevărat creştinesc şi a izbutit, astfel, să scrie una dintre paginile frumoase ale istoriei neamului şi Bisericii, pentru care şi-a câştigat dreptul la recunoştinţă.[4]

„Au fost mobilizaţi în total 252 preoţi, dintre care doi nu au funcţionat efectiv. Dintre aceştia, 46 au fost demobilizaţi pentru diferite motive, 25 au fost daţi ca dispăruţi şi prizonieri, dintre care cinci morţi. Au fost 6 răniţi, au fost avansaţi 147 la gradul de căpitan asimilat, 5 au fost propuşi la avansare. O bună parte dintre cei neavansaţi or fi meritat aceasta, dar schimbarea comandanţilor a făcut ca mulţi preoţi să nu obţină la vreme foile calificative şi deci să-i apuce demobilizarea neavansaţi.”[5]

Participarea slujitorilor bisericeşti în războaie, răzvrătiri şi revoluţii nu este numai o pornire dictată de împrejurări singuratice, ci o integrare a lor în rândul tuturor fiilor neamului, care doreau eliberarea de sub oprimare străină şi formarea unui stat naţional unitar.

Prezentăm, în cele ce urmează, câteva cazuri generale, concludente, de activitate a preoţilor în Primul Război Mondial. Preotul Iliescu Buzianul, din judeţul Râmnicu Sărat, rămânând în sat între păstoriţii săi, a primit pe nemţi cu gloanţe, culcând la pământ, pentru totdeauna, pe patru dintre ei şi rănind pe vreo douăzeci.[6] Din şirul de preoţi morţi în război, răpuşi de gloanţe în crâncenele atacuri date de nemţi la Mărăşeşti, rămâne chipul „preotului Cazacu, în a cărui mână de martir al neamului s-a găsit, şi după moarte, crucea, simbolul neprihănitei lui credinţe în puterea căreia s-a avântat alături de inimoşii tovarăşi ostaşi, apărători ai aceleiaşi cauze sfinte”.[7]

Preotul Tudorache Gheorghe din Târgu Ocna, de la Regimentul 55/69 Infanterie, a fost un foarte bun duhovnic pentru soldaţi. Colonelul Dragu consemna că au fost momente când preotul Tudorache s-a dus în linia întâi, pentru a îmbărbăta ofiţerii şi trupa. A fost decorat cu „Virtutea Militară” de aur, pentru devotamentul cu care a îngrijit soldaţii bolnavi de holeră, la Zimnicea. De când izbucnise această epidemie în regiment, s-a stabilit aşa legătură sufletească între acest preot şi soldaţi, încât ei îl numeau „tătucul nostru”, pentru că Părintele Tudorache era în tot momentul printre ei, în infirmerie, îi împărtăşea, îi îngrijea, îi încuraja, în fine, îi vindeca pe jumătate.[8]

Preotul Tănăsescu Dobrotă[9] din Roman a servit în armată de la începutul campaniei, stând neclintit pe lângă Spitalul 4 Contagioşi, cu care a fost la Tulgheş, unde a făcut servicii religioase la mai multe biserici din diferite sate, însoţite de predici încurajatoare pentru soldaţii noştri. La Ianca, în jud. Brăila, afirma locotenent-colonelul dr. Gălăşescu, prin poveţe şi ajutoare chiar medicale, a ridicat starea sufletească a bolnavilor de holeră, iar la Piatra Neamţ a îmbărbătat pe cei bolnavi de tifos exantematic. Îşi îndeplinea cu conştiinciozitate datoria sa, ajutând, când timpul îi permitea, la diferite trebuinţe medicale. În afară de acestea, prin conferinţele pe care le făcea la sărbători şi în timpul Sfintei Liturghii din duminici, căuta să ridice moralul soldatului.

Din cele expuse, se poate vedea că preoții, în marea lor majoritate, „și-au făcut mai mult decât datoria”. Generalul Prezan spunea că este „o cinste pentru cler, că alături de ostași au făcut mai mult decât li s-a cerut pentru țară și pentru neam”.

(Pr. C. Cazan, „Slujitori ortodocși din Eparhia Romanului și Hușilor în lupta pentru reîntregirea pământului străbun”, în: Biserica Ortodoxă Română și Marea Unire, Vol. II, Basilica, București, 2018, pp. 99-103)

[1] †Eftimie Bârlădeanul, „Din însemnările preotului Petru Popa, confesorul regimentului 54 infanterie în timpul Primului Război Mondial”, în: Mitropolia Moldovei şi Sucevei, LII (1976), nr. 9-12, p. 752.

[2] Constantin Nazarie, Activitatea preoţilor de armată în campania din 1916-1918, Bucureşti, 1921.

[3] Constantin Nazarie, Activitatea preoţilor de armată în campania din 1916-1918, p. 19.

[4] Constantin Nazarie, Activitatea preoţilor de armată în campania din 1916-1918, p. 32.

[5] Constantin Nazarie, Activitatea preoţilor de armată în campania din 1916-1918, p. 35.

[6] C. Bărbulescu, Feţe bisericeşti în războaie, răzvrătiri şi revoluţii, Bucureşti, 1950, p. 155.

[7] C. Bărbulescu, Feţe bisericeşti în războaie, răzvrătiri şi revoluţii, p. 155.

[8] Constantin Nazarie, Activitatea preoţilor de armată în campania din 1916-1918, p. 72.

[9] Constantin Nazarie, Activitatea preoţilor de armată în campania din 1916-1918, p. 51.