Neamul omenesc, căzut, al veacului acestuia nu vrea să recunoască mândria ca păcat, ci o socoteşte a fi o virtute. Atât de mult a amestecat omul sensul cuvintelor, încât nu batjocoreşte mândria satanică, ci smerenia. El consideră ca ceva firesc atunci când cineva dă dovadă de mândrie. A fi mândru se impune ca o datorie şi pricină de laudă. Orice om, astăzi, trebuie să aibă ca ţel propria sa demnitate, să-şi păstreze cinstea, să-şi apere propria persoană. Dar dincolo de toate aceste cuvinte – cinste, demnitate, ambiţie – se ascunde mândria nebunească. Daţi în vileag un astfel de „cavaler” al „nobilului” orgoliu în vreun păcat al său! Nu va putea îndura o astfel de jignire cu smerenie creştină, ci de-îndată se va înfuria şi va colcoti. Şi în văpaia „nobilei sale mânii” va străluci chipul mândriei lui satanice. Dacă mândria este o calitate morală atât de înaltă, de ce Iisus Hristos nu spune nicăieri: „Fiţi asemenea Mie, mândri! Apăraţi-vă cinstea! Ci porunceşte tocmai contrariul: „Învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima” (Mt. 11, 29), „Cui te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i şi pe celălalt” (Mt. 5, 39). Nu, mândria este întuneric, iar întunericul nu are părtăşie cu lumina.

(Arhimandrit Serafim Alexiev, Smerenie şi mândrie, Editura Sophia, Bucureşti, pp. 66-67)