Părinții noștri, prin diferite definiții, ne conduc la smerenie, dar înțelesul acestora este unul singur: Cuprinzătoarea iubire de osteneală, care sprijină celelalte virtuți.

În continuare, am notat câteva apoftegme ale Părinților noștri, care se referă la particularitățile și la roadele smeritei cugetări și cum se manifestă cei care o au, pentru o cunoaștere mai practică a celor interesați.

Marele Antonie a văzut odată, într-o răpire, întregul loc plin cu capcanele întinse ale lui satana și a suspinat. Dar L-a rugat pe Dumnezeu să-l încredințeze cum poate cineva să treacă de ele și atunci a auzit un glas care  i-a spus: «Numai prin smerenie».

Același, fiind întrebat de marele Pimen care este desăvârșita lucrare cea după virtute a omului duhovnicesc, a răspuns că este prihănirea de sine și faptul de a aștepta cineva fără încetare ispita.

Avva Pimen a zis că cel ce se prihănește pe sine dobândește stăruință și răbdare.

Avva Evagrie a spus că începutul înaintării duhovnicești a omului este faptul de a se osândi pe sine.

Alt mare ascet, care avea putere asupra demonilor, îi întreba pe ei care lucrare a sfinților sau virtute îi biruia pe ei și răspundeau: smerita cugetare.

Sfântul  Ioan, supranumit Kolovos, zicea că smerita cugetare și frica lui Dumnezeu sunt mai presus de toate virtuțile.

Sfântul Ioan Tebeul iarăși zicea că omul duhovnicesc mai înainte de toate este dator să izbândească smerita cugetare.

Avva Longhin a zis că cel ce cugetă smerit nu poate să osândească pe vreun om.

Avva Pimen iarăși spunea că omul are nevoie de smerita cugetare și de frica lui Dumnezeu ca de răsuflarea lui. 

Avva Sisoe, care era cel mai mare dintre Părinți, a zis că înfrânarea este calea care duce la smerita cugetare, alături de rugăciunea neîncetată și de nevoința de a se afla cu cugetul mai prejos decât toți oamenii.

Avva Cronios a zis: mijloacele care conduc la smerenie sunt depărtarea, după putere, de cele materialnice și de prilejurile de împrăștiere a minții, osteneala trupească, precum și amintirea morții.

Un alt bătrân a zis că cel ce are smerenie îi smerește pe demoni. Și iarăși a zis: Atunci dobândește sufletul smerenie, când se îngrijește numai de relele și greșelile lui.

Un altul a zis: Așa cum pământul nu cade niciodată jos, nici cel smerit nu cade niciodată, pentru că el este întotdeauna jos.

Un altul, fiind întrebat ce este smerenia, a răspuns: «Dacă ți-a greșit fratele și tu îl ierți mai înainte ca el însuși să-ți ceară iertare».  Altă dată a zis că sporirea omului se poate afla după nivelul smereniei. Pe cât se coboară prin smerenie, pe atât se înalță în sporire.

Avva Isaia a zis că prin smerenie se strică toate meșteșugirile celui rău.

Și Sfânta Sinclitichia a zis că începutul și sfârșitul bunătăților, adică al vieții duhovnicești este smerita cugetare.

Judecata de netăgăduit a Părinților noștri în ceea ce privește modul practic prin care se izbândește această însușire cuvenită lui Dumnezeu – potrivit experienței lor – are în vedere ostenelile trupești și osândirea de sine, miijloace care nu lipsesc din viața de zi cu zi. În general, calea cea strâmtă a cuprinzătoarei morale creștine conduce la frica lui Dumnezeu și El, la rândul Lui, devine călăuză spre ceea ce contribuie la «simțirea lui Dumnezeu» și la marile virtuți care sunt: «a nu se măsura pe sine», «a se prihăni pe sine» și «a răbda orice ispită». Prorocul David, în afară de celelalte strădanii ale lui, pune înainte ca mijloace de a-L îmbuna pe Dumnezeu și de a-L împăca și nevoințele lui, zicând: Vezi smerenia mea și osteneala mea și iartă toate păcatele mele. Și în altă parte pune înainte ca semn convingător al iertării lui faptul că smeritu-m-am și m-a mântuit Domnul. Domnul nostru iarăși ne descoperă că celor smeriți le dă har, stându-le împotrivă, firește, egoiștilor. Dacă, deci, inima înfrântă și smerită Dumnezeu nu o va urgisi, ne devine clar de ce Părinții noștri și toți cei ce au fost învredniciți de cunoașterea lui Dumnezeu în toată istoria omenească au încercat mai înainte de orice să fie smeriți.

Prin simțirea nimicniciei omenești – de vreme ce, potrivit Domnului, fără El nu putem face nimic – și prin recunoașterea Hristo-asemănării noastre prin har, de care asemănare suntem învredniciți făptuind și cugetând smerit, să nu înceteze nimeni să cerceteze, să se roage și să făptuiască cele care conduc la o ușoară mântuire sau, mai degrabă, la această mântuire în dar, fiindcă nu va fi departe de el fericitul și preadulcele glas al Domnului nostru, când, potrivit cuvântului Lui, va veni iarăși ca să-l ia la El pe cel vrednic, zicând: Fericiți cei săraci cu duhul, că a lor este Împărăția cerurilor, pe care fie să o dobândim noi toți. Amin.

(Gheron Iosif Vatopedinul, Cuvinte de mângâiere, în curs de publicare la Editura Doxologia)