Preacuviosul Ambrozie de la Optina istoriseşte despre un monah care neîncetat spunea despre sine: "Oh, eu cel nevrednic!” Odată egumenul, venind la trapeză şi văzându-l, l-a întrebat: "Dar tu, de ce te afli aici cu sfinţii părinţi?” Monahul, jignit, i-a răspuns: "Oare, nu sunt şi eu dintre ei?!” În opoziţie cu aceasta, adevărata smerenie lucrează în chip cu totul diferit. Iată un exemplu: Un monah oarecare, având adâncă smerenie şi viaţă sfântă, a sosit în vizită la o mănăstire. A intrat în biserică să se roage, iar când fraţii s-au aşezat la cina frăţească a  dragostei s-a aşezat şi el. Unii dintre fraţi au început să se întrebe: "Dar acesta ce caută aici?” Şi i-au spus monahului: "Ridică-te şi iesi  afară!” El s-a ridicat şi a ieşit. Alţii dintre fraţi  însă, întristându-se din pricina izgonirii fratelui, l-au chemat înapoi. Fără a arata în vreun fel că s-ar fi socotit jignit, s-a întors. Apoi unul dintre fraţi l-a întrebat: "Spune-ne, ce ai gândit şi ce ai simţit când ai fost alungat, iar mai apoi chemat înapoi?” El le răspunse: "Mi-am amintit că sunt asemenea unui câine care iese când este izgonit şi vine când este chemat.”

(Arhimandrit Serafim Alexiev, Despre mândrie şi smerenie, Editura Sofia,  p. 128)