Zis-a un bătrân: „Să ştiţi că alt drum către mântuire nu este, fără numai smerenia, precum scrie Evanghelia despre vameş. Deci, de va fi cineva neatins de păcate mari, să nu cumva să se înalţe cu gândul său, socotindu-se pe sine fără de păcate. Ci, unul ca acela, mai vârtos să se smerească şi să se păzească, ca nu cumva să se descopere pe sine mai păcătos decât toţi oamenii. Că, dacă cineva pentru că n-a căzut în niciun mare păcat trupesc şi lumesc, se va înălţa cu gândul său, socotindu-se pe sine că este cu totul curat şi pururea gata şi vrednic de împărtăşirea cu Sfintele Taine, iar pe altul, pe care îl ştie el că a căzut, cândva, în vreun păcat, îl socoteşte nevrednic, unul ca acela, cu acel gând înalt şi fără de smerenie, este nevrednic şi necurat şi urât lui Dumnezeu şi la pieire merge şi nu-i va folosi curăţenia lui, neavând smerenie. Că mult mai plăcut şi mai iubit lui Dumnezeu este păcătosul smerit, decât dreptul mândru”.

(Proloagele, volumul I, Editura Bunavestire, pp. 523-524)