Unii părinți sunt orientaţi pe modelul european sau american contemporan de viaţă, înţeles într-un mod foarte aparte. Copilul are de obicei camera sa, unde este învăţat de mic să doarmă separat. Părinţii îl copleşesc cu jucării, îi cumpără tot felul de „jocuri educative”, dar totodată insistă ca acesta să se joace de unul singur. Adeseori, chiar și atunci când mama este casnică, de copil se ocupă bona, adică el este separat de mamă aproape din faşă.

Acesta este modelul tradiţional nu rusesc, ci european de educaţie, în care se obişnuieşte să fie separat copilul de mamă devreme, rezervându-i-se o cameră separată. Deşi nici în familia tradiţională europeană lucrurile n-au stat dintotdeauna aşa. Vă amintiţi filmul „Pasărea albastră”? Da, copiii aveau camera lor separată, dar în familie erau de regulă mai mulţi copii.

În al doilea rând, în casă existau pisici, câini, păsărele – tot felul de vietăţi. În plus, copiii comunicau în mod activ cu vecinii şi cu numeroasele lor rude. Pe când în familiile despre care vorbesc, situaţia este cu totul alta. Copilul e lipsit de comunicarea omenească normală cu cei din jur, deoarece familia duce o viaţă destul de izolată, adeseori nici măcar nu-şi cunoaşte vecinii.

El poate să se joace cu alţi copii numai atunci când la părinţi vin musafiri cu copiii lor, iar asemenea posibilitate apare, evident, destul de rar. Aşadar, copilul petrece mult timp singur cu jucăriile şi „jocurile educative”. Aparent, totul e minunat, copilul este cufundat într-un mediu educativ – însă problema este că, fără adulţi, acest mediu nu poate fi în realitate educativ! (Psiholog Irina Karpenko)

(Educarea copilului: sfaturi ale duhovnicilor și psihologilor ortodocși, traducere din limba rusă de Adrian Tănăsescu-Vlas, București, Editura Sophia, 2013, pp. 108-109)