Jocurile nu sunt o pierdere de timp, ci o pregătire pentru viaţă. Ele dezvoltă copiilor capacităţile fizice, sufleteşti şi chiar (cum vom vedea în continuare) duhovniceşti. Părinţii le vor urmări cu atenție, îi vor îndruma pe copii şi, după posibilităţi, vor participa şi ei la jocuri. Nu e bine să le interzicem jocurile copilăreşti, nevinovate, deşi ele îi neliniştesc adesea pe adulţi.

Odată o femeie a venit împreună cu fiul ei la Cuviosul Serafim. Cât timp cuviosul a vorbit cu mama, copilul alerga şi se juca. Mama a încercat să-l tempereze, dar sfântul a oprit-o: „Lasă-l, i-a spus el încet, căci cu el se joacă îngerul Domnului”. Ochii cuviosului vedeau mai mult decât ochii mamei. Părinţii şi, în genere, adulţii trebuie să fie îngăduitori cu jocurile copiilor, să vorbească pe limba lor, să se coboare la nivelul lor. Un exemplu în acest sens ne-a dat stareţul Ambrozie de la Optina.

O mamă a venit împreună cu fetiţa ei de trei ani în vizită. Cât timp mama a vorbit cu stareţul, fetiţa a înconjurat chilia şi i-a studiat cu atenţie toate cotloanele. Într-un sfârşit, s-a oprit în mijlocul chiliei, şi-a strâns la piept mânuţele şi, privind cu milă la bătrân, a spus:
- Sărăcuţul! E așa de bătrân, stă mereu culcat, camera e mică, nu are nici jucării; picioruşele îl dor şi nu poate să alerge, iar eu am atâtea jucării! Bunicuţule, dacă vrei îţi aduc iepuraşi ca să te joci cu ei.
- Să-mi aduci, fetiţa mea, îi răspunse stareţul. Iată cât de bună esti, îți mulţumesc că ți s-a făcut milă de un biet bătrân.

Astfel putea vorbi el, în limbajul unei fetiţe de trei ani.

(N.E. Pestov, Cum să ne creştem copiii: calea spre desăvârşita bucurie, traducere din limba rusă de Lucia Ciornea, Editura Sophia, București, 2005, pp. 127-128)