Mişcarea ca mijloc de vindecare spirituală

Sunt încă mulţi care afirmă că, în pofida descoperirilor uimitoare susţinute de tehnologia performantă a zilelor noastre, ceea ce am ajuns să cunoaştem din potenţialul corpului uman este încă foarte puţin. Se pare că organismul dispune de resurse extraordinare care rezidă în adâncurile creierului nostru. Aceste resurse pot fi asemănate cu filoanele de minereuri preţioase: sunt acolo, le intuim existenţa, dar nu ştim încă cum să le scoatem la lumină.

O clasificare care ia în calcul etape evolutive structurează creierul uman în trei părţi distincte, şi anume: creierul reptilian, sistemul limbic şi neocortexul. Acestea au fost comparate cu versiuni diferite de sisteme de operare ale unui calculator, versiuni care funcţionează împreună şi din punct de vedere topografic sunt situate unul deasupra celuilalt. Creierul reptilian este partea arhaică a creierului nostru. Cuprinde măduva spinării, trunchiul cerebral şi cerebelul şi coordonează funcţii vitale, ca respiraţia, circulaţia sangvină şi digestia, dar e implicat şi în coordonarea mişcărilor simple şi de poziţie ale corpului. Ca rudimente emoţionale, trăirea cea mai intens procesată la acest nivel este frica, care este o emoţie vitală pentru supravieţuire.

Putem activa resursele fabuloase cu care ne-am născut?

Creierul reptilian este implicat în menţinerea nivelurilor de trezire ale creierului şi în filtrarea stimulilor după importanţa lor. Structurile care formează sistemul limbic şi care au în centrul lor hipotalamusul creează un spaţiu de întâlnire între emoţii şi corp, între intangibil şi tangibil. Neocortexul este asociat proceselor cognitive superioare, ca verbalizarea, analiza, deducţia, intuiţia, afectivitatea, creativitatea, percepţia spaţială, vederea de ansamblu. Din păcate, "conexiunile verticale dintre aceste trei creiere sunt puţine, şi acelea care există sunt lente şi ineficiente" (Paul MacLean). Dar ce s-ar întâmpla dacă am reuşi să amplificăm şi să îmbunătăţim aceste conexiuni verticale? Am trăi probabil un salt evolutiv care nu ar presupune apariţia unui alt creier suprapus peste primele trei, ci un creier nou, rezultat din unificarea celor trei pe care le avem deja. În plus, se presupune că mecanismele naturale de autovindecare sunt situate în zonele arhaice ale creierului uman. Problema care se pune se referă în principal la posibilităţile de activare ale acestor resurse fabuloase cu care ne-am născut. Dacă noi am reuşi să le accesăm conştient, ne-am putea elibera şi de amintirile traumatizante şi nevindecate care ne blochează drumul către starea de bucurie. Pentru această parte a creierului uşurinţa de a vindeca experienţele neintegrate este asemănătoare cu cea de a regla procesele digestive.

Mişcarea fizică activează inteligenţa spontană a organismului

De ajutor ar fi să ştim că acest creier arhaic nu înţelege cuvintele, dar este foarte legat de corp. Conexiunea puternică între creierul arhaic şi corp conduce la ideea că prin mobilizarea corpului (mişcarea fizică), putem acţiona indirect asupra creierului şi, implicit, favorizăm vindecarea experienţelor emoţionale captive la acest nivel. S-a demonstrat că pentru această vindecare ajută într-un mod deosebit mişcările creative ale corpului, mai mult sau mai puţin complexe, care generează senzaţii fizice şi non-fizice, asupra cărora ne putem focaliza conştienţa. Scopul mişcărilor nu este performanţa fizică, nici măcar trăirea senzaţiilor, ci tocmai conştienţa prezentă şi atentă pe trup. Este un proces ce implică, în afara mişcării fizice, fineţe, atenţie şi mai ales continuitate, rezultatele apărând în timp.

Mişcarea fizică are atât rolul de a stimula zone extinse din creier, dar şi în activarea inteligenţei spontane a organismului şi în deblocarea vieţii emoţionale. A fi tot mai mult în corp este echivalent cu un grad tot mai mare de prezenţă. Ne învaţă să stăm în ACUM, singurul loc şi timp în care putem fi ce am fost chemaţi să devenim, şi asta folosindu-ne doar resursele cu care ne-am născut.

Metaniile sunt descoperire dumnezeiască

În spiritualitatea ortodoxă, rolul mişcării a fost exploatat din primele veacuri, sub formă de metanii şi închinăciuni. Părintele Porfirie spune că Hristos Însuşi a făcut metanii atunci când se afla în grădina Ghetsimani, căzând cu faţa la pământ şi apoi ridicându-Se.

"Metaniile încălzesc sângele, ceea ce are ca efect stimularea considerabilă a activităţii mentale", spune Sf. Ignatie Briancianinov, iar părintele Porfirie spune că "Prin metanii, şi trupul participă la rugăciune, rezultând astfel unitatea sufletului cu trupul, element care este esenţial în existenţa, forma şi tămăduirea bolilor... Metaniile fac bine şi sufletului, şi trupului, întrucât, prin metanii, arterele şi vasele de sânge se păstrează excelent, iar sufletul se linişteşte, spulberând supărările. Metaniile nu sunt de la om, ci descoperire dumnezeiască, şi nefericit este omul care nu a aflat taina lor. Cei ce fac metanii noaptea, înainte de a adormi, alungă din minte grijile de zi cu zi, se liniştesc şi dorm mult mai bine."

Făcute în duh de pocăinţă şi smerenie, ele sunt de mare ajutor sufletesc şi duhovnicesc, după cum vedem. Dar Sf. Ignatie Briancianinov atrage atenţia că "Metaniile care se fac numai pentru a împlini un număr, şi nu sunt însufleţite de o lucrare corectă a minţii şi a inimii, sunt mai degrabă vătămătoare decât folositoare. Nevoitorul care le împlineşte începe să fie mulţumit de sine. Cu asemenea dispoziţii şi pentru că încă nu-şi dă seama în ce constă adevărata viaţă spirituală, bietul nevoitor se lasă cuprins de o lucrare mentală care-i întunecă sufletul; se încredinţează gândurilor şi imaginaţiilor de mărire deşartă, produse de isprăvile lui, al căror caracter ascetic i se par în el însuşi a fi o garanţie a progresului. Se bucură de aceste gânduri şi închipuiri, de care nu se mai satură; şi le însuşeşte şi-şi cultivă fatala patimă a părerii de sine. Aceasta este roada nevoinţei ascetice trupeşti, când nu este însoţită de un duh de pocăinţă, până când pocăinţa nu devine unica ţintă şi până când se acordă o valoare ascezei în sine. Adevărata sporire duhovnicească constă în a se considera ca cel mai mare păcătos."

De la același autor

Ultimele din categorie