Terapia şi drumul spre dobândirea libertăţii

Este greu de crezut cum mesaje pe care ni le însuşim în copilărie pot să ne guverneze prezentul cu o precizie nedorită, din care ne este uneori atât de greu să scăpăm. Şi asta numai pentru că nu le înţelegem. Ca şi cum ne-am lupta cu un duşman invizibil, care pare să câştige mereu, atâta vreme cât nu-i conştientizăm prezenţa şi cât nu căutăm să aflăm cum a intrat în viaţa noastră.

Puteţi gândi cum o femeie cu adevărat frumoasă, sănătoasă, şefă de promoţie la o facultate de renume, admirată şi poate invidiată de mulţi trăieşte zilnic cu ideea că „este mai prejos decât alţii“? Cum fiecare greşeală pe care o face „îi produce remuşcări nesfârşite“? Cum o viaţă întreagă s-a luptat „să facă ceva extraordinar“, „să fie cea mai bună“ şi „să nu greşească“? Am cunoscut-o pe E. la 29 de ani. Trecând de frumuseţea distinsă şi de eleganţa ei, i-am remarcat poziţia capului uşor plecat, a spatelui încovoiat de o greutate nevăzută şi modul particular în care mergea. Uneori apăsat, ca şi cum voia să-şi confirme la fiecare pas că sub talpă există un pământ real care o susţine sau uneori ezitant, ca în faţa unor gropi nevăzute, dar care puteau să o înghită în orice moment. Din povestea ei am aflat că era al doilea copil şi că fusese crescută până la 3 ani de bunici, aceasta din cauza serviciului părinţilor săi, care nu permitea la acea vreme o soluţie mai bună. Nu i-a lipsit nimic, bunica a înconjurat-o cu dragoste, deşi una presărată cu multe critici şi impulsionări verbale, făcute probabil cu cele mai bune intenţii, dar unui copil e nevoie să îi vorbeşti ca unui copil, fără mesaje toxice, chiar dacă ele sunt spuse pentru a-i oferi generos baza experienţei tale de o viaţă. Zilele şi anii au trecut mai mult sau mai puţin firesc, fără ca nimeni să îşi dea seama că în mintea unei fetiţe perfecte intraseră, tăcut, credinţe noi şi limitatoare: „eu nu trebuia să exist“, „eu deranjez“, „dacă o să fiu cea mai bună, dacă o să ştiu tot şi nu o să greşesc niciodată o să am voie să trăiesc“. Pentru că „eu sunt mai prejos decât alţii“. Să nu uităm că ele sunt concluziile unui copil, născute dintr-o mare neînţelegere a faptului că părinţii au lăsat-o în grija bunicilor: „părinţii mei m-au abandonat aici din cauză că nu mă doreau, că sunt «greşită». Era mai bine să nu fi existat. Dacă nu eram, ceilalţi ar fi fost mai fericiţi“.

Tu eşti cel care generezi situaţiile repetitive

Aceste mesaje la care aderăm în copilărie sunt cunoscute sub numele de injoncţiuni, iar în cazul prezentat injoncţiunea este „nu exista“. Ea poate apărea şi în alte moduri, cum ar fi după un mesaj toxic „dacă tu nu erai, eu nu rămâneam cu tatăl tău“, „îmi omori zilele“, „mai bine nu te năşteam“, „regret ca am familie“ „mă faci nefericit, mă dezamăgeşti permanent“ etc. 

Pentru E. faptul că a fost lăsată în grija bunicilor a reprezentat motivul principal care a generat credinţa că „dacă vreau să trăiesc, trebuie să fiu cea mai bună“. În această mică idee stau închişi ani de suferinţe, în care orice eşec era o adevărată dramă şi în care o muncă imensă, totală, a fost pusă în slujba unui ţel irealist, care se spera aducător de fericire. Pentru că un succes era simţit ca şi scurtă relaxare a unui evadat dintr-o închisoare nevăzută, ca un moment de linişte trecătoare, senzaţie care a fost confundată cu fericirea, deşi nu era mai mult decât o scădere în intensitatea unei frici permanente. Căci ce poate fi mai teribil decât să crezi că e nevoie să îţi câştigi permanent dreptul de a exista sau o să dispari? Fiecare notă maximă, apreciere, examen cu felicitări erau un verdict ascuns pentru încă o zi de viaţă câştigată. Iar insuccesele erau pedepsite aspru cu tristeţi lungi şi inexplicabile pentru cei din jur, cu zile nesfârşite de somn, care e tot o formă „de a nu exista“, cu agresiuni verbale şi uneori fizice, pe care şi le autoaplică.

O dată descoperită şi înţeleasă această credinţă, jumătate din drumul vindecării este irevocabil făcut, pentru că nu poţi să uiţi, într-o situaţie similară, că tu eşti cel care, prin ceea ce crezi, generezi acest tip scenarii de viaţă (profesii sau situaţii concrete care îţi permit să câştigi, printr-un efort ce depăşeşte pe mulţi, o poziţie dificilă, un statut important, să salvezi vieţi etc, totul cu ideea de a-ţi câştiga de fapt dreptul tău la viaţă, fără ca asta să te oprească sau să îţi aducă pacea).

A trăi noi şi nu credinţele noastre

Terapia poate folosi mai multe metode. Un mod eficient şi scurt este de a găsi scopul acestei credinţe şi asta se face descoperind cu luciditate şi temeinic atât dezavantajele, cât şi avantajele pe care o astfel de abordare a vieţii ţi le-a adus. Conştientizând scopul, poţi să ierţi cele trecute şi, prin această acceptare şi integrare a celor trăite, poţi să te desprinzi de vechile tipare şi să alegi altceva, o nouă credinţă.

Un alt mod de terapie poate consta în a pune în scenă un dialog în care persoana vorbeşte părţii ei, pe care o recunoaşte ca inferioară, cea „mai prejos decât a celorlaţi“, şi îi spune ce crede despre ea. Apoi, un dialog similar se face şi către partea meritorie, partea valoroasă din noi, dialog care se va vedea că este în general mult mai dificil de pus în cuvinte, pentru că ne este greu să ne vedem talanţii şi să ne bucurăm de noi. Terapeutul continuă această sesiune cu o a treia abordare, absolut esenţială, în care persoana îşi imaginează că se poate adresa şi copilului mic, cel lăsat la bunici, că îl poate lua în braţe şi vorbi, din postura de părinte. Adică, din prezent, îţi vorbeşti ţie ca şi copil, spunându-ţi tot ce aveai nevoie să auzi şi - foarte important - alegând conştient să fii tu părintele acelei părţi neglijate din tine. Puse în cuvinte didactice, aceste etape îşi pierd din potenţialul imens de simţire, care le face extrem de impresionante de trăit, din postura de pacient şi de ajutat, din poziţia de terapeut. Ele generează o energie care este putere şi care, canalizată în rugăciune, aduce cu adevărat vindecarea.

Şi poate, chiar după această succintă prezentare, vă puteţi întreba de ce e nevoie de terapie? Este mare nevoie, pentru a ne dobândi libertatea, de a ne trăi pe noi şi nu credinţele noastre şi poate mai mult decât atât, de a face loc în noi Celui care este cu adevărat răspunsul oricărei nevoi şi dorinţe, adevăratului Vindecător.

De la același autor

Ultimele din categorie