Când sunt slab, atunci sunt tare – în căutarea libertății lăuntrice

Sfinţii Părinţi invitau la a vedea fără să judeci, la a îndrăzni o privire senină fără să moralizezi. Ei acceptau să-şi cerceteze în chip conştient stările lăuntrice, pentru a le cunoaşte dinăuntru, în scopul de a se elibera mai bine de ele. Ei s-au îmbogăţit astfel de o cunoaştere profundă a angrenajului sufletesc, dobândind discernământul.

Unul dintre punctele esenţiale în viaţa duhovnicească și, de altfel, în orice căutare, este importanţa scopului. Înainte de a începe un proiect, este necesar să ne întrebăm despre posibilitatea realizării lui. Înainte de a ne implica într-o lucrare, este bine să discernem asupra finalităţii pe care o căutăm.

În acest sens, meditând asupra Sfintei Scripturi şi asupra scrierilor Sfinţilor Părinţi ai Bisericii nedespărţite, se pare că viaţa creştină este arzătoare a căutării „slăvitei libertăţi a copiilor lui Dumnezeu”. Libertatea lăuntrică este descrisă ca piatra unghiulară a tot edificiul duhovnicesc. Fără de ea, săvârşirea dumnezeieştilor porunci, iubirea lui Dumnezeu şi iubirea de aproapele par imposibile. Etapele curăţirii lăuntrice, aşa cum sunt descrise de către Părinţi, au ca scop starea de libertate lăuntrică. Ei afirmă că nu există iubire adevărată fără libertate. Iubirea este fiica libertăţii.

1. Patimile falsifică raportarea la real

Căutarea libertăţii ne trimite la toate alienările noastre şi pune în evidenţă aspectele multiforme ale eului, precum lumina arată umbrele. Eul nu ştie să iubească. El nu ştie decât să-şi poiecteze iluziile, nevoile, fricile, angoasele asupra ceiluilalt şi asupra lumii. Eul este idolatrul lui însuşi, nu se iubeşte decât pe sine. Iubirea de sine sau filautia este începătura şi maica tuturor patimilor. Raportarea la sine şi la lucruri este falsificată, realitatea este deformată după o percepere delirantă, alienată faţă de patimi. Orice relaţie devine, din acest moment, dominată de poftă, minciună sau mânie.

Patimile întunecă înţelegerea, pervertesc judecata şi împiedică orice discernământ. Totul este interpretat în funcţie de ce se resimte pe moment: de plăcut sau neplăcut, de poftă, de ceea ce convine sau oferă confort, de ceea ce satisface sau, dimpotrivă, contrariază. Eul caută plăcerea imediată. El identifică dorinţa cu obiectele dorinţei, devenind astfel captiv şi rob al dorinţelor multiple – care sunt alienate de bunătăţile veacului pe care-l trăim. Acesta este perceput în funcţie de profitul sau de plăcerea pe care o poate obţine.

Eul este închis în iluzia văzutului şi palpabilului, el nu are decât o cunoaştere superficială. Pentru eul pătimaş, lumea devine locul proiecţiilor, iar creaturile sunt mijlocul de a-şi satisface patimile. Sfântul Isaac Sirul afirmă că „inteligenţa căzută în simţirea carnală nu mai are decât o cunoaştere lumească şi produce gânduri bolnave”. De exemplu, pofta falsifică raportarea la realitate prin obiectivare. Ea îl face pe om dependent de un obiect, în timp ce viaţa lui îi vine de la Dumnezeu. Pofta îi dă obiectului o putere pe care nu o are. Pofta este o idolatrie.

Patimile se hrănesc fundamental din gânduri şi din imaginaţie. Nu numai din cele pe care le trezesc ele, dar şi din cele pe care demonul i le propune omului şi care, de altfel, sunt la originea naşterii şi dezvoltării lor. „Mai întâi se nasc gândurile, apoi se arată patimile”, remarcă Sfântul Dorotei din Gaza. În cartea Facerii, la al treilea capitol, cea dintâi ispită este pofta. Această ispită este mincinoasă, ea te face să crezi în ceea ce nu există, deformează cuvântul dat. Pofta sau duhul posesiei naşte mânia. Violenţele, uciderile, războaiele sunt consecinţa poftei care te face să râvneşti la binele altuia.

Pofta, ca şi patimile, în general, este o deviere a dorinţei originare. Dorinţa nativă a omului este dorirea de Dumnezeu, dorirea unei reciprocităţi de iubire. Pofta este dorirea bunurilor veacului acesta, dorirea de posesie care naşte violenţele criminale. Evagrie Ponticul, important păzitor al vieţii monahale din Egiptul secolului al IV-lea, ne spune acest cuvânt al unui monah: „Dacă tai dorinţele, este pentru a elimina pretextele de mânie”. Evagrie adaugă: „Să nu îngădui niciodată pofta, căci ea este cea care hrăneşte mânia”.

2. Patimile falsifică relaţia noastră cu celălalt

Prin iubirea bunurilor materiale, a banilor şi a plăcerilor pe care i le procură – dar şi pentru că le preferă pe acestea bunătăţilor şi plăcerilor spirituale – omul cade în patima mâniei, după cum o spune limpede Sfântul Maxim: „Noi le-am preferat pe cele materiale şi păgâne poruncii iubirii şi, pentru că ne-am alipit lor, ne luptăm împotriva oamenilor, în timp ce ar trebui să preferăm iubirea tuturor oamenilor în locul celor văzute şi chiar a trupului nostru”.

Pofta duce la duşmănia, chiar la ura celuilalt. Ea ne face să-l considerăm pe aproapele nostru ca pe un rival, un concurent. Apoi, în cele din urmă, un duşman. Ea introduce, aşadar, o deviere şi o minciună. Deviere, căci ne face să urâm în loc să iubim. Minciună, căci ni-l prezintă pe celălalt ca pe un străin, în timp ce noi împărtăşim cu el acelaşi trup, aceeaşi fire de om. Aşadar, ea falsifică raportarea mea la celălalt, introduce o percepere eronată a celuilalt. Ea mă face să cred că celălalt este un duşman şi că are intenţii negative în ceea ce mă priveşte.

Din pricina duhului poftei, ajung să proiectez asupra celuilalt pasiunile idolatre care sălăşluiesc în inima mea. Eu nu-l mai văd pe celălalt, ci văd în el propriile mele proiecţii. Sub influenţa patimii, atribui celuilalt gânduri, sentimente care nu sunt neapărat în inima lui. Câte conflicte şi tensiuni se nasc din pricina proiecţiilor care sunt o orbire faţă de sine şi faţă de celălalt! Faţă de sine, căci nu recunosc că proiecţiile îmi aparţin. Faţă de celălalt, pentru că îl ignor, nu ştiu să îl ascult. Nu văd în el decât proiecţiile mele egocentrice. Sfântul Ioan Scărarul precizează: „Violenţa este simptomul unei mari suficienţe”. Ea este o întunecare a raţiunii, distruge discernământul şi orice înţelepciune. Sfântul Vasile cel Mare afirmă că „mânia este o nebunie de moment”. La mânie, raţiunea este cu totul în slujba patimii, fiind întunecată. Realitatea este percepută în chip deformat, după o cunoaştere delirantă şi mincinoasă, născută din patimă.

Delirul născut din mânie are iarăşi ca efect modificarea proporţiei lucrurilor pe care omul le percepe. Unele evenimente iau o importanţă nemăsurată, altele sunt minimalizate, chiar ascunse. Nu putem decât să constatăm că, adeseori, mânia constă într-o neînţelegere. Însă, precizează Sfântul Teofan Zăvorâtul, „vrăjmaşul vine şi îi conferă greşelii aparenţa de drept legitim dându-i o asemenea amploare, încât am putea crede că tot universul se va nărui dacă nu obţinem satisfacţia”.

Violenţa şi mânia sunt o orbire a raţiunii şi expresia majoră a alienării. Ele sunt consecinţa fricii, care este pricina a toate patimile. Frică de a nu fi iubit. Această frică este mormântul libertăţii. Ranchiuna, ura, spiritul de răzbunare sunt, la fel, moartea libertăţii.

Să-l mai ascultăm pe Sfântul Teofan Zăvorâtul în „Arta rugăciunii”, la pagina 291:

Să ne amintim cum procedează vrăjmaşul ca să ne ispitească. Vârful sabiei lui este introducerea unui gând în inimă. Diavolul se aşteaptă ca inima să reacţioneze şi, pe această previziune, construieşte o ispită puternică. Să presupunem, de exemplu, că vă gândiţi la cineva care v-a jignit: iată vârful sabiei vrăjmaşului. Dacă inima răspunde acestui gând, primind lăuntric un sentiment de ranchiună împotriva celui ce a jignit, înseamnă că sabia a pătruns până în suflet şi l-a rănit. De îndată, vrăjmaşul se apropie de suflet şi stârneşte furtuna mâniei şi dorinţa de răzbunare. Însă dacă, dimpotrivă, inima este întotdeauna gata să ierte jignirile, se păstrează într-o stare de blândeţe senină şi de pace faţă de toţi, atunci puţin contează că vrăjmaşul se arată sufletului într-un chip foarte viu, puţin contează amintirea jignirii pe care a îndurat-o: inima nu reacţionează. Vrăjmaşul nu are nicio firidă prin care să poată introduce ispita.

Vrăjmaşul, puterile demonice nu pot nimic împotriva omului, fără consimţământul acestuia. De aceea, omul trebuie să lupte lăuntric pentru a nu se lăsa dus de ispite. Nu va putea face aceasta decât dacă recunoaşte că este în stare de mai rău. De se crede drept, poate deveni prada potrivnicului din pricina iluziei, a lipsei de trezvie. Libertatea stă în conştientizarea lipsurilor lui, a punctelor lui slabe, a neputinţei de a se schimba: „Când sunt slab, atunci sunt tare” (II Corinteni 12, 10).

3. Când sunt slab, atunci sunt tare

Calea eliberării este toată recapitulată în acest cuvânt al lui Hristos: „Privegheaţi şi vă rugaţi, ca să nu intraţi în ispită” (Matei 26, 41). Trezvia şi rugăciunea sunt complementare. Pentru a nu consimţi patimile, sunt necesare amândouă. Scopul este acela de a deveni liber dinaintea ispitei. În lucrare, acest scop este de neatins doar prin puterile omeneşti. Într-o concepţie juridică a păcatului, această neputinţă se traduce prin vinovăţie.

Vinovăţia este legată de o morală a obligaţiei şi a desăvârşirii. Aceasta este alienantă, căci ne închide într-o autocondamnare şi o devalorizare a sinelui, fiind rodul unei lecturi eronate a Evangheliilor după care ni s-ar fi poruncit să iubim sau să fim desăvârşiţi: „Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este” (Matei 5, 48). Or Hristos nu a venit să ne învinovăţească, ci să ne mântuiască. El nu a venit să ne spună că am putea deveni desăvârşiţi prin noi înşine, ci ne spune că desăvârşirea vine de la Dumnezeu. În acest sens, El a venit să ne cheme la pocăinţă.

Pocăinţa exclude orice sentiment patologic de vinovăţie. Pocăinţa este conştientizarea eşecului şi a neajunsurilor omului. Pocăinţa este deschiderea spre relaţia cu Dumnezeu provocată de conştientizarea eşecului existenţial şi a neputinţei de a atinge scopul. Este mişcarea exprimată de către fiul risipitor care acceptă să-şi recunoască eşecul, căderea, degradarea şi care-şi aduce aminte de casa Tatălui său. Se ridică şi se hotărăşte să revină cu duh smerit. Tatăl îi iese în întâmpinare şi îl ia în braţe.

Desăvârşirea rezultă din lucrarea lui Dumnezeu în om. A omului este dorirea de desăvârşire, a lui Dumnezeu este putinţa de a aduce omul la desăvârşire. „Cele ce sunt cu neputinţă la oameni sunt cu putinţă la Dumnezeu” (Luca 18, 27). Dumnezeu este Cel care îndumnezeieşte, iar omul este cel care este îndumnezeit. Urcuşul spre desăvârşire este o pogorâre în smerenie. Păcatul vine din autosuficienţă, iar vindecarea vine prin smerenie.

În această perspectivă, calea spre desăvârşire nu este într-o ascensiune prometeană, ci într-o smerită acceptare a propriilor lipsuri, a slăbiciunii, a neputinţei unite cu chemarea adresată lui Dumnezeu, în invocarea milei Lui. Omul egocentric, închis în vinovăţia lui morbidă, nu ştie să se deschidă iubirii milosârde. El vrea să se mântuiască singur. Pocăinţa, oarecum, este rodul unei deznădăjduiri, recunoaşterea unui eşec care se deschide spre posibilitatea altuia, a Celuilalt. Atâta timp cât mai este în om o urmă de autosuficienţă, mântuirea rămâne inaccesibilă. Cât este de eliberatoare pentru om recunoaşterea limitelor, a lipsurilor, a eşecului, a neputinţei! Acestea îl duc spre căutarea dumnezeiescului har, dar gratuit dat omului. Descoperirea libertăţii se poate afla la capătul tunelului dinspre disperare spre condiţia de încredere şi de abandon, spre condiţia de smerenie: „Cel care se micşorează pe sine va fi înălţat”.

Pocăinţa, metanoia, este o deschidere a privirii, o lărgire a inimii. Ea invită la o nouă stare duhovnicească şi la o nouă dispoziţie a inimii, „nimă nouă, minte nouă”. Libertatea se experimentează în această mişcare a noutăţii: „Trebuie să vă naşteţi de sus” (Ioan 3, 7). Această naştere din nou este trecerea de la voia mea la voia Lui, de la lucrarea mea la lucrarea Lui în mine: nu mai sunt eu, ci Hristos în mine. Atunci, slăbiciunea mea devine o fisură prin care Duhul Sfânt poate să acţioneze. Rănile mele devin prilej de schimbare şi posibilitate a compasiunii. Limitele mele sunt posibilitatea lui Dumnezeu de a-Şi exercita Atotputernicia iubirii: „Când sunt slab, atunci sunt tare” (II Corinteni 12, 10).

Viaţa se aprofundează într-o dublă conştientizare, cea a slăbiciunii mele şi cea a harului care lucrează în mine. Prin duhul pocăinţei, Domnul mă învaţă să simt în fiecare acţiune slăbiciunea mea şi dumnezeiescul har care lucrează în mine. În această îndoită conştientizare se descoperă libertatea. Ceea ce se întâmplă nu mai depinde de mine, de calităţile mele sau de defectele mele, de voinţa mea sau de proiectele mele, ci este manifestarea voii dumnezeieştii care se săvârşeşte prin virtutea libertăţii.

Această libertate înseamnă moartea faţă de toată voia proprie. Ea este rodul unei cutremurări lăuntrice și naşte uimirea dinaintea lucrărilor lui Dumnezeu. Această libertate este o transfigurare a privirii prin moartea faţă de voia proprie – aşadar, faţă de orice proiecţie. Ea mă deschide realităţii, aşa cum este ea, şi mă face să accept această realitate care e manifestarea slavei lui Dumnezeu. În pocăinţă primesc ceea ce este, în loc să-mi proiectez egoul asupra realităţii.

4. Starea de trezvie duce la libertate

Părinţii secolului al IV-lea din Egipt erau înscrişi într-o lucrare de pocăinţă, adică de viaţă şi de transformare, după acest cuvânt al Prorocului Iezechiel: „Eu nu voiesc moartea păcătosului, zice Domnul Dumnezeu; întoarceţi-vă deci şi trăiţi!” (Iezechiel 18, 32). Dumnezeu îl cheamă pe fiecare la viaţă. El a venit să nimicească moartea, pentru a slobozi viaţa. Perspectiva oricărei nevoinţe este, în acest sens, sporirea vieţii. Scopul vieţii ascetice, ne aminteşte Wladimir Lossky, „nu constă într-o mortificare care ar tăia patimile trupeşti ci, mai curând, în dobândirea unei energii noi şi mai bune, care ar îngădui trupului cât şi duhului să se facă părtaşi vieţii harului”. Să fii părtaş la viaţa harului, acesta este scopul nevoinţei creştine.

Nevoinţa constă în a curăța izvorul, în a îndepărta toate sedimentele care s-au format în jurul inimii. Nevoinţa este o cale de curăţire pentru ca inima să poată să se deschidă liber harului. Cale care este, de asemenea, dobândire a integrităţii fără de care nu există libertate. Cale ce trece prin harul conştientizărilor, printr-o privire clară asupra sinelui, printr-o cunoaştere aprofundată a propriilor stări sufleteşti, a propriilor lipsuri, slăbiciuni, răni, mizerii.

Sfinţii Părinţi invitau la a vedea fără să judeci, la a îndrăzni o privire senină fără să moralizezi. Ei acceptau să-şi cerceteze în chip conştient stările lăuntrice, pentru a le cunoaşte dinăuntru, în scopul de a se elibera mai bine de ele. Ei s-au îmbogăţit astfel de o cunoaştere profundă a angrenajului sufletesc, dobândind discernământul.

Sfântul Ioan Scărarul scria în a lui „Scară”:

Să prindă curaj cei pătimaşi care sunt smeriţi, căci de cad în prăpăstii, de sunt prinşi în toate cursele, de sunt afectaţi de toate bolile, cu toate acestea, îşi vor dobândi sănătatea, vor fi pentru toţi doctori, făclii, sfeşnice şi călăuze, învăţând felurile fiecărei boli şi salvând prin propria experienţă pe cei ce sunt pe punctul de a cădea.

Trecând în chip conştient prin patimi, cei pătimaşi au atins libertatea lăuntrică. Aceasta este strâns legată de cunoaşterea de sine, deci de trezvie. Cunoaşterea micimii lor, a limitării lor, i-a făcut să descopere măreţia iubirii de Dumnezeu. Ei au experiat mântuirea hristică în cotidianul vieţii lor. În toate se încredinţau pe sine şi îşi încredinţau toată viaţa lui Hristos. Eliberarea și mântuirea vin de la Hristos.

Sfinţii Părinţi îmbinau rugăciunea cu trezvia. Rugăciunea ne descoperă lipsurile, aservirea noastră duhurilor căzute. Ne face conştienţi de captivitatea noastră. Trezvia îngăduie să ne rupem de complicităţile inconştiente. Trezvia refuză idolatriile ce ne obstrucţionează privirea spre adevărul lucrurilor. Ea îngăduie să se sustragă puţin câte puţin influenţei patimilor şi proiecţiilor lor. Trezvia şi rugăciunea permit dobândirea integrităţii. Ele ne conduc spre libertatea lăuntrică. Aceasta nu înseamnă moartea patimilor, ci faptul de a nu consimţi la acapararea lor. Aceasta este cu neputinţă fără de rugăciune unită cu trezvie.

Patimile nu mai au putere asupra celui ce trăieşte intens relaţia cu Hristos. Acesta le simte în inima lui, însă nu mai este afectat sau tulburat de ele. Energia care însufleţea aceste patimi este atunci pusă în slujba sporirii duhovniceşti, a cuceririi Împărăţiei. Starea de trezvie, rugăciunea duc spre adevărata cunoaştere. Curăţirea inimii duce la o contemplaţie ferită de înşelare: „Fericiţi cei curaţi cu inima, căci aceia vor vedea pe Dumnezeu”. Adevărată contemplaţie a slavei lui Dumnezeu în făpturi şi lucruri, presimţire a lui Dumnezeu în creaturile lui.

Pentru cei care au inima curată, totul este curat, totul este aureolat de lumină şi încununat de tăcere. Nu mai există zgomotul gândurilor, ci căderea întru uimire. Inima s-a făcut sălaşul în care se reflectă frumuseţea originară, s-a făcut filocalică, oglindă a negrăitelor şi veşnicelor realităţi. Inima s-a făcut văzătoare şi, prin aceasta, a devenit liberă de toată realitatea pământească, deoarece s-a hrănit prin vedere: „Viaţa omului este vederea lui Dumnezeu”.

5. Binele, răul şi perceperea realului

Dimpotrivă, omul supus patimilor moare, pentru a nu fi contemplat slava lui Dumnezeu ascuns în fiinţe şi lucruri, fiind închis în exterioritate şi reificare. Compensând, am văzut că patimile nu încetează niciodată să producă imagini spre a se hrăni cu ele, am văzut iarăşi că pătimaşii au o viziune deformată a realităţii în funcţie de proiecţiile lor. Căderea în patimi, această subjugare la realităţile sensibile, este o întunecare a minţii, o obscurizare a facultăţilor omului şi o pervertire a judecăţii.

Patimile împiedică discernământul şi aduc o confuzie între bine şi rău. În starea de exil, interesele şi plăcerile individuale sunt cele care devin criteriul binelui. Este bine ce este plăcut şi profitabil. Este rău ceea ce aduce o neplăcere sau o pierdere. Binele şi răul sunt aşadar definite în chip subiectiv, plecând de la dorinţa sensibilă şi în funcţie de plăcerea căutată. Omul numeşte bine ce i se pare bine, în funcţie de propriile criterii şi rău ce i se pare rău, în funcţie de subiectivitatea lui.

De pildă, omul stăpânit de mânie luptă pentru a face să biruie Binele cu o mulţime de justificări în timp ce, obiectiv, el poate face rău sau să facă răul. În toate, omul acţionează după propriile criterii şi după perceperea lui a realităţii, aceasta fiind deformată de patimile lui. Astfel, omul pătimaş, stăpânit de patimile lăcomiei, a mâniei, a poftei, a urii, a răzbunării proiectează asupra lumii viziunile lui fantasmatice ale realităţii şi-l vede pe celălalt prin filtrul patimilor lui. Aici este cauza principală a toate conflictele şi a tuturor războaielor.

Nu poate exista o percepere a binelui după Dumnezeu într-o inimă pătimaşă. Curăţirea inimii este, aşadar, mijlocul de a restabili o percepere corectă a realităţii şi de a dobândi discernământul în ceea ce priveşte binele şi răul. Fiecare fiinţă umană are trebuinţă, aşadar, să pună început prin curăţirea inimii pentru a afla pacea, apoi a o face să lumineze în jurul ei. Nu va fi pace în lume dacă inimile nu sunt curăţite de patimi.

Atâta vreme cât există în inimă o urmă de ataşament, de mânie, de gelozie, de judecată, nu poţi gusta adevărul existenţei, adevărul iubirii. Nu-L poţi vedea pe Dumnezeu, nu-ţi vezi decât proiecţia sinelui, nu acţionezi după Dumnezeu, ci după natura-ţi egocentrică, după interesele tale şi plăcerea ta. Curăţirea inimii este o cale a transparenţei, pentru a ieşi din minciună şi iluzie. Curăţirea inimii înseamnă curăţirea privirii. Ea este şi deschidere a inimii, şi deschidere a privirii. Ea presupune o moarte pentru sine, un refuz de a consimţi la patimi şi o schimbare a privirii asupra fiinţelor şi lucrurilor.

6. Trebuie să vă naşteţi din nou

Această moarte faţă de lume este naştere după Duhul: „Trebuie să vă naşteţi de sus” (Ioan 3, 7). Prin această a doua naştere, omul iese din iadul repetiţiei şi al mimetismului, pentru a gusta libertatea. El nu mai proiectează asupra lumii, asupra viitorului, asupra celorlalţi, ci primeşte orice eveniment ca venind de la Dumnezeu. Orice eveniment devine purtător al unei ocazii de sporire duhovnicească. În această libertate, omul devine capabil să iubească, să slujească fără să aştepte nimic în schimb, nici plată, nici recompensă. A devenit capabil de dăruire, de mulţumire, de a-l iubi pe celălalt pentru celălalt, şi nicicum pentru el însuşi. Prin aceasta, el devine asemenea lui Dumnezeu, Care este totala dăruire. El nu devine prin el însuşi, ci pentru că a făcut din inima lui sălaşul lui Dumnezeu.

Aşa cum Hristos, în libertatea Lui, a murit pentru noi, tot aşa şi noi, urmându-I, suntem chemaţi să murim pentru El. Aici este mişcarea de iubire şi de libertate. Dinamică a retragerii darului în care fiecare se retrage pentru a deveni dăruire de iubire în toată libertatea, prin libera aşezare lăuntrică. Această reciprocitate de iubire slobozeşte cu totul din patimi sau, mai curând, este părtaşă patimii originare, care este patima iubirii. Patimile fiind devieri distructive ale unicei patimi a iubirii creaturii pentru Creatorul ei. Curăţirea inimii naşte o privire de auroră, o privire care nu judecă, care nu închide, o privire care se deschide asupra tainei de neînţeles a celuilalt, o privire care primeşte, care ştie să deosebească şi să primească harul lui Dumnezeu prin celălalt, o privire care se minunează.

Privire spălată prin lacrimi, botez de apă care este, de asemenea, efuziune a Duhului. „Duhul vă va călăuzi la tot adevărul” (Ioan 16, 13). Duhul inspiră o lectură verticală a evenimentelor şi o privire iconografică asupra fiinţelor. O lectură verticală care înţelege ceea ce este important în toiul evenimentelor, care ştie să deosebească un cuvânt al lui Dumnezeu în mijlocul realităţilor existenţiale. O privire iconografică care se deschide asupra nevăzutului în văzut, care ştie să perceapă Prezenţa lui Hristos în celălalt – după cum ştie să Îl perceapă în propria inimă. Această privire face să se ajungă la adevărul lui Hristos prezent în inima fiecărei fiinţe create după chipul lui Dumnezeu.

Această recunoaştere a lui Hristos în inima oamenilor duce spre libertatea lăuntrică: „Veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va face liberi” (Ioan 8, 32). Slobozi de orice ataşament, căci sunt iubiţi de către Iubit, de către dumnezeiescul Cerşetor de iubire care bate la uşa inimii. Imaginaţia nu mai este necesară, căci este timpul întâlnirii: „Eu sunt lângă El şi El lângă mine”. Să iubeşti înseamnă să fii liber pentru celălalt. Iubirea şi libertatea sunt una şi aceeaşi.

De la același autor

Ultimele din categorie