Trepte spre dobândirea bucuriei

Se pare că există o mare confuzie legată de ce înseamnă, la modul cât mai apropiat de concret, a ne iubi pe noi înşine. Acest articol nu îşi propune să pledeze pentru necesitatea vitală a acestei alegeri, cea de a ne iubi, ci doar să prezinte o variantă de sistematizare logică a modului în care iubirea de sine se poate manifesta.

În capitolul 22 al Evangheliei după Matei, în versetul 39, Mântuitorul dă o poruncă, a doua ca importanţă, după cea de a-L iubi pe Dumnezeu „cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău.“ Aceasta este: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi.“

Dacă ar fi să alcătuim un „manual“ pentru iubirea de sine, am trece progresiv prin mai multe aspecte, pe care le voi lua în ordinea inversă importanţei lor. Prima posibilă etapă este dedicată trupului. Aceasta cuprinde de la grija pentru o stare de sănătate bună printr-o dietă sănătoasă, un program de odihnă, de relaxare proprie, de mişcare fizică, de curăţenie trupească, la nevoia de haine, încălţăminte, accesorii comode, necesitatea unui cămin primitor şi chiar de unele momente de răsfăţ personal. Deci, o ascultare a nevoilor trupului nostru, dar una care nu duce la patimă, ci doar la asigurarea unor nevoi bazale corecte şi sănătoase.

Următoarea treaptă este cea dedicată minţii. Gândind ca şi Cicero că „instruirea minţii este la fel de necesară ca hrana pentru corp“, aflaţi că ne iubim pe noi înşine atunci când ne lucrăm mintea, când o cercetăm şi o stimulăm cu idei şi creaţii de valoare, din care să se adape ca dintr-o apă vie. Când comunicăm, relaţionăm, schimbăm idei, când cunoaştem şi ne lăsăm liberi să găsim soluţii în câmpuri noi, neexplorate anterior, folosindu-ne imaginaţia şi puterea uimitoare de a crede că totul este în fapt mult mai vast şi mai complex decât suntem capabili acum să ne deschidem şi să acceptăm. Dar că e acolo, ca un ţinut ascuns şi totuşi accesibil, în aşteptarea exploratorilor de nou şi de mai mult.

Să învăţăm să folosim o limbă de circulaţie planetară

Tot o formă de lucrare, una care ne duce surprinzător de aproape de iubirea de sine, este prin tăcere. Adică a sta cu noi în tăcere şi a asculta glasul tăinuit în Tăcerea din noi.

O altă treaptă este cea a emoţiilor noastre. Poate nu sunt mulţi care cred că ne putem iubi învăţând o limbă nouă, una de circulaţie planetară, cea a trăirilor noastre. De multe ori ne temem de ele, le acoperim cu greutăţile tăcerii şi ignorării din noi, le interpretăm foarte greşit. Cu toate acestea ele ne sunt intrări directe către sufletul nostru şi veritabile dicţionare care ne vorbesc despre ceea ce uneori e atât de greu să înţelegem sau să acceptăm. Ne motivează, ne fac să perseverăm în pofida obstacolelor şi a frustrărilor, ne ajută să ne controlăm impulsurile şi să ne echilibrăm armonios starea de spirit. Atenţia către simţirea noastră este o adevărată inteligenţă, una a inimii, care, odată înţeleasă şi ascultată cu sinceritate, se pune cu mare succes în slujba binelui nostru, a iubirii către noi.

Încă ne împotrivim, la Iubirea care ni se oferă

Înglobând ce s-a spus anterior, nivelul următor se adresează îngrijirii sufletului nostru. În primul rând printr-o ascultare şi acceptare concretă a faptului că sufletul nostru e viu şi ne vorbeşte. Înţelegând că nu ne putem iubi cu adevărat, oricâte plăceri ne-am oferi, dacă nu-i cunoaştem nevoile reale şi persistăm în a-i da, uneori cu o generozitate zdrobitoare, surogate colorate cumpărate cu bani, când el strigă după Viaţă. Metoda în care noi ne iubim pe noi înşine îngrijindu-ne sufletul este descrisă de ani buni, în cuvinte puţine, înţelese doar prin trăire directă, şi nu la nivel de raţiune rece. Este cea care vine la noi prin toate Tainele Ortodoxiei şi implicit prin lucrul poruncilor, care nu sunt cereri prin care noi ne dovedim calităţile de buni creştini, ci sunt adevărate tratamente, preventive şi curative, pentru sănătate sufletească proprie. Sunt reţete pentru o sănătate vie, nu pentru una de faţadă, care ajung pentru toată lumea, care nu au reacţii adverse şi care lucrează direct cauza, şi nu efectele suferinţelor noastre. Ştiind asta, oare de ce avem mai multe farmacii decât biserici, oare de ce cozile în care stăm cu reţete colorate în mâini şi ne uşurăm de puţinii noştri bani, sunt mai lungi decât cele de la Sfântul Potir? Pentru că, poate încă nu vrem să înţelegem, încă ne împotrivim la Iubirea care ni se oferă. Poate că ne-am obişnuit prea mult să credem că suferinţa este singurul limbaj al vieţii noastre. Sau că singura formă de a ne iubi pe noi şi de a ajunge la pacea care ne hrăneşte dorul din suflet este să ne anesteziem durerile proprii printr-o goană nebună după satisfacţia simţurilor şi îndeplinirea unor ţeluri de atins în viaţă.

Cea mai importantă relaţie din viaţa noastră

Cea mai puternică formă de a ne iubi pe noi înşine, care are „punctajul“ maxim şi care, lucrată, ni le aduce concret pe toate cele anterioare, este cea care se naşte din relaţia noastră cu Dumnezeu. Căutându-L, dorindu-L, ne poziţionăm pe calea directă, sigură şi cea mai scurtă către iubirea de sine.

Dar totuşi, de ce ne-am iubi pe noi? Tocmai pe noi?! Ca să-l iubim pe aproapele nostru ca pe noi înşine? Sau pentru că suntem cumva de la sine, natural datori, să iubim prin noi, cea mai minunată creaţie? Sau tocmai pentru că, abia iubindu-ne, putem intra mai profund în relaţie cu El şi cu semenii? Acestea sunt întrebări la care vă invit să aveţi un răspuns personal, care se poate clădi în fiecare, numai în urma relaţiei pe care o veţi considera şi alege a fi cea mai importantă din viaţa voastră, cea pentru care sunteţi dispuşi să mai trăiţi, pentru care vreţi să muriţi şi care totodată dă şi sensul vieţii.

Citește alte articole despre: minte, iubire, bucurie, suflet, trup, trepte, relație, nevoi, emoții, mântuitor

De la același autor

Ultimele din categorie