Nimeni dintre voi să nu râvnească să se însoare cu vreuna mai bogată decât el, ci mai bine cu una mai săracă. Că nu va veni atâta bucurie din averi, cât necaz din reproşuri, din faptul că ea a adus mai mult în casa ta, din ocări, din luxuri şi din cuvintele grele [ce le vei auzi].

Că îţi va spune cu ifose: „N-am cheltuit nimic din ale tale, că încă am ale mele, pe care mi le-au dăruit părinţii”. Ce zici tu, femeie? Că ai ale tale? Ce-ar putea fi mai mizerabil decât vorba asta?! Nu mai ai trup care să fie al tău şi [zici] că mai ai avuţii care să fie ale tale? Nu mai sunteţi două trupuri după căsătorie, ci aţi devenit unul singur! Iar averile sunt două şi nu una? O, [vicleană] iubire de avuţie! Un singur om, o singură vietate aţi devenit, şi încă mai spui „ale mele”? Cuvântul acesta murdar de la diavol a venit. Toate cele care sunt mai de trebuinţă decât acestea ni le-a făcut Dumnezeu comune, iar acestea nu sunt comune? Nu poţi spune: „a mea e lumina, al meu soarele, a mea este apa”. Oare toate cele mai de seamă sunt de obşte, iar averile nu sunt comune?

Să piară averile de mii de ori, ba mai bine zis nu averile, ci voile cele libere care nu ştiu să se folosească [cum se cuvine] de averi, ci le cinstesc mai mult decât pe toate celelalte, învaţ-o pe soţie şi acestea împreună cu altele! Dar cu multă bunăvoinţă învaţ-o pe ea.

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Cateheze maritale. Omilii la căsătorie, traducere din limba greacă veche de Preot Marcel Hancheş, Editura Oastea Domnului, Sibiu, 2004, p. 51)