Diavolul se teme de omul care nădăjduieşte, fiindcă el ştie din experienţă ce Dumnezeu plin de milostivire avem. Dacă copilul care nădăjduieşte în propriul său tată nu va greşi niciodată, cu atât mai mult acela care nădăjduieşte în Părintele părinţilor, a cărui dragoste nu poate fi comparată cu nici o altă dragoste şi care este la fel de departe de orice altă dragoste ca cerul de prăpăstii! Dacă cineva greşeşte în mod fatal de zece mii de ori, dar se căieşte din tot sufletul, atâta vreme cât nădăjduieşte, nu va fi niciodată ruşinat. Pentru cine a pătimit Hristosul nostru? Nu oare pentru sufletele noastre care sunt rănite de balaur? „Şi oricine se uita la şarpele din bronz era salvat.” (Numerii 21, 9)

Şi tu, suflete smerit, ar trebui să nădăjduieşti în prea dulcea milostivire a Cerescului nostru Tată, Care niciodată nu a urât şi nici nu a respins pe nimeni. El îi primeşte pe toţi; spaţiul nemărginit al milostivirii Sale nu este niciodată umplut. El are milă pentru cel dintâi şi nu-l îndepărtează nici pe ultimul, ci pe toţi îi primeşte la fel din marea Sa bunătate. Cu cât e mai păcătos penitentul, cu atât mai mare este cinstea oferită milostivirii lui Dumnezeu. „Slavă milostivirii Tale, slavă iertării Tale. O, Tu, Cel ce eşti singurul iubitor de oameni.”

(Comori duhovniceşti din Sfântul Munte Athos — Culese din scrisorile şi omiliile Avvei Efrem, Editura Bunavestire, 2001, pp. 239-240)