A zis unul dintre Sfinţi: „Era un sihastru oarecare, bătrân cinstit, şi m-am dus odată la dânsul, că eram scârbit de ispite. Şi era bătrânul bolnav şi zăcea pe jos. Şi eu, după ce l-am sărutat, m-am aşezat lângă dânsul şi i-am zis: Roagă-te pentru mine, Părinte, că foarte multă supărare am din ispitele dracilor. Iar el, deschizându-şi ochii, a privit spre mine şi a zis: Fiule, eşti prea tânăr, şi Dumnezeu nu sloboade ispite asupra ta. Şi i-am zis lui: Deşi sunt tânăr, am ispite, care se cuvin bărbaţilor în vârstă. Şi el iarăşi a zis: Aşa dar voieşte Dumnezeu să te înţelepţească. Şi i-am zis: Cum să mă înţelepţească? În fiecare zi gust moartea. El mi-a răspuns: Taci numai că te iubeşte pe tine Dumnezeu. Şi vrea să-ţi dea Harul său. (Acesta era războiul cu somnul). Si iarăşi a zis: Află, fiule, că timp de treizeci de ani am dus război cu dracii; şi trecând douăzeci de ani nu primeam ajutor de fel. Iar când a trecut şi al douăzeci şi cincilea an, abia atunci am început să-mi aflu odihnă. Şi în cursul anului s-a înmulțit odihna. Și trecând al douăzeci şi şaptelea şi începând al douăzeci şi optulea, odihna se împlinea şi mai mult. Iar trecând şi cel de al treizecilea, şi ajungând spre sfârşit, aşa s-a întărit odihna mea, încât nu-i mai ştiam nici măcar măsura, la care sporise. Şi a urmat vorba: Că de voi vrea să mă scol la slujba mea, sunt lăsat să slujesc o singură slavă şi numai decât sunt răpit la Dumnezeu şi, de aş sta chiar trei zile, n-aş simţi nici o oboseală. Iată ce nesfârşită odihnă s-a făcut prin lucrarea vremii celei îndelungate.

 

(Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte despre nevoință, Editura Bunavestire, Bacău, 1997, pp. 37-38)