Trebuie să vorbim foarte serios cu copiii; iar părinţii să fie convinşi să pună lucrurile la punct. Biserica nu poate să fie altfel decât slavă, sărbătoare şi nevoinţă. Vieţuirea bisericească şi spovedania trebuie să devină pentru copii lucruri aşteptate, dorite, pentru ca ei să primească întâlnirea cu părintele lor duhovnicesc ca pe ceva foarte, foarte important; ca pe un lucru plin de bucurie, greu de realizat şi mult aşteptat. Şi aceasta se va întâmpla dacă, la timpul potrivit, preotul reuşeşte să stabilească un contact personal cu copilul.

Adesea se impune să acordăm o atenţie specială vârstei de mijloc – 14, 15 şi 16 ani. Nu întotdeauna însă se întâmplă aşa. Mai cu seamă la băieţi, care sunt foarte zburdalnici; cu ei pur şi simplu nu se poate vorbi la modul serios. Trebuie să îngrădim cu înţelepciune şederea lor în biserică, participarea lor la Sfintele Taine, până ce va sosi timpul când le vom putea spune fară ocolişuri: „Acum eşti deja mare, ai crescut, hai să vorbim serios!”. Astfel, începe o oarecare comunicare cu duhovnicul, se încheagă relaţii personale la un anumit nivel, care sunt foarte importante pentru copil. Toate cele spuse până aici despre copil pot fi rezumate astfel: în niciun caz nu trebuie să se lase ca spovedania să devină pentru copil un simplu mod de participare la biserică.

(Protoiereul Vladimir Vorobiev, Duhovnicul și ucenicul, Editura Sophia, București, 2009, pp. 54-55)