Eram încă tânăr și trăiam o viață lumească. Eram înconjurat de zgomotul lumii și de înghesuiala mulțimilor. Îmi făceam cu greu drum. Apoi am văzut un nebun. „Păcatele sunt cele ce m-au făcut cerșetor!” – striga el, tânguindu-se. „Păcatele mele m-au dezbrăcat de slava lui Dumnezeu! Fărădelegile mele m-au îmbrăcat în haina ocărilor!”, striga el. Voiam să trec mai departe, dar el m-a apucat de mână, străpungându-mă cu privirea ochilor săi umflați. „Tinere”, a zis el, „răspunde-mi la această întrebare”. Din privirile lui nebunești am socotit că întrebarea va fi la fel de nebunească. În jur se învârtea zgomotul mulțimii. Deodată, glasul nebunului s-a întins peste zgomotul și forfota lumii: „Spune-mi, de ce a murit Hristos?”. Această întrebare prețuia cât toată lumea, tot universul, tot pământul și toate stelele, toată istoria omenirii, totul și toate.

Am simțit cum mă cuprinde un fior. Am răspuns, atâta cât m-am priceput, din ceea ce auzisem de pe buzele unui citeț din Biserică: „Hristos a murit pentru păcatele noastre”. 

Întrebarea nebunului a tăiat în suflet ca un binevenit cuțit de chirurg și i-a vindecat durerea. Hristos a murit pentru păcatele noastre. Pentru aceasta, noi ar trebui să trăim pentru El. Dar eu ce fac aici? Întreaga lume e un bazar. Un om se vinde pe sine și sufletul său, și ce câștigă? Un duh de tristețe? O inimă plângătoare? O conștiință a naturii deșarte și trecătoare a tot ceea ce lumea are mai drag? De ce nu am părăsit toate acestea, de ce mă mai agăț încă de o umbră? N-ar trebui oare să alerg către Cel ce mi-a făcut bine, Care a murit pentru mine?

(Cugetările unei inimi smerite, Editura Egumenița, Galați, pp. 19-20)