Viața noastră este un proces continuu de căderi și ridicări din păcat, iar în acest urcuș duhovnicesc pocăința are o valoare spirituală de care nu ne putem lipsi, dacă dorim să ne facem părtași la viața veșnică, alături de Dumnezeu.

Dacă păcatul ne cufundă în adâncul întunecat al răutăților, pocăința îl reașează pe om într-o mișcare ascendentă a sufletului în drumul său către comuniunea cu Dumnezeu. Altfel spus, pocăința este o atitudine potrivnică față de păcat ca o pricină a morții. Pocăinţa este, de asemenea, un medicament amar care, prin lucrarea voinței de a înlătura păcatele și de a păzi poruncile divine, ne pune în acord cu Dumnezeu, căci păcatul nu este altceva decât refuzul omului de a trăi după cum îi propune El.

În acest război duhovnicesc, în lupta cu ispitele și căderile, lipsa pocăinței lasă loc liber păcatului. Doar alifia pocăinței poate neutraliza otrava păcatului care caută mereu să-și facă loc în sufletul nostru, iar o stare de pocăință continuă înseamnă o ușă închisă permanent păcatului.  

Pocăința nu poate fi redusă la un capitol temporar din viața noastră, ci trebuie să fie o stare permanentă a sufletului care să însoțească orice gând, cuvânt sau faptă a noastră.

Vremea postului în care ne aflăm și care curge mereu către Înviere este călătoria sufletului care experiază intensitatea pocăinței ca Sfântă Taină și lucrare duhovnicească de curățire spirituală. Adevărata pocăință creștină este cea care îl conduce pe om la scaunul de spovedanie, unde harul divin revărsat prin mâna duhovnicului vindecă sufletul de boala păcatului și îi redă sănătatea sfințeniei.

Cu toate acestea, pocăința nu trebuie să se mărginească la o grijă a creștinului doar la anumite posturi de peste an, ci ea trebuie să fie o preocupare permanentă căci „dacă păcătuiești în fiecare zi, în fiecare zi pocăiește-te”, zice Sfântul Ioan Hrisostom.

Pocăința permanentă izvorăște din credință și din frica pentru pedepsele care urmează păcatelor săvârșite. Din această cauză, creștinul e determinat să-și vegheze în mod continuu conștiința într-un proces îndelungat de autocunoaștere, autosesizare și autojudecare: „Vai mie, păcătosul, ce-am pățit? De ce să mă pierd amarnic? Am încă vreme de pocăință. Stăpânul mă îndeamnă și eu amân! Până când, suflete al meu, zăbovești în păcate?”, cugeta Sfântul Petru Damaschin. Gândul la sfârșitul pământesc, de care atârnă bucuria sau osânda veșnică, devine pentru cel credincios o stare de veghe permanentă, care întreține în mod continuu focul duhovnicesc al pocăinței. Frica ne așează, deci, în corabia pocăinței, și ne trece peste marea învolburată a acestei vieți către limanul cel liniștit care este Hristos, Dumnezeul nostru.

Cel care vrea să se pocăiască trebuie să răspundă chemării lui Dumnezeu și să se întoarcă la El, regretând păcatele făcute în trecut, să se hotărască a nu le mai săvârși în viitor și să lupte împotriva lor cu ajutorul lui Dumnezeu, să se tânguiască până la sfârșitul vieții că L-a mâniat pe Dumnezeu, să se rușineze față de sine că s-a purtat cu atâta nerușinare, să se recunoască vrednic de pedeapsă și, în același timp, să nădăjduiască în milostivirea lui Hristos, făgăduită celor ce se pocăiesc. Dacă la început pocăința este o cale dureroasă, strâmtă și anevoioasă, la sfârșit, ea se preface în bucurie și lumină sfântă.

Din fericire pentru noi, mila, bunătatea și iubirea de oameni a lui Hristos nu s-a epuizat și sfârșit pe Sfânta Cruce, ci s-a prelungit în această armă duhovnicească a iertării divine, care nu ține de un anumit timp sau de alte particularități legate de vârstă, profesie, clasă socială, stare materială, rasă sau parte omenească. Ea stă la îndemâna oricărui creștin care simte arșița păcatului și dorește să facă din deșertul sufletului său o livadă duhovnicească de virtuți bineplăcute Domnului.