Primul din această listă ar fi arhimandritul Varnava, cel care, printr-o activitate ctitoricească şi mult efort, schimbă în mod total înfăţişarea umilă şi dărâmată a mănăstirii în vremea sa.

O altă personalitate este egumenul Nil, pomenit într-un act mărturie către domnitorul Vasile Lupu Voievod, datând între anii 1634-1653. Acest document confirmă dreapta stăpânire a Mănăstirii Pângăraţi asupra unei branişte domneşti, în pricina dintre această mănăstire şi satul Dărmăneşti; actul a fost semnat şi de egumenii Partenie de la Bistriţa şi Partenie de la Bisericani.

„Pe timpul Arhiereului Veniamin, mănăstirea începuse a înflori iarăşi”

Un alt povățuitor al obștii, egumenul Daniil, ieroschimonah, a pictat catapeteasma ce se păstrează actualmente în muzeul mănăstirii. El ajunge apoi stareţ la Mănăstirea Bistriţa, „unde s-a săvârşit din viaţă cu moarte cumplită, rupându-se un pod putred care făcea legătura între casele egumeneşti şi biserică”.

În timpul domniei lui Constantin Şuţu Voievod, la 1793, pe când egumen al mănăstirii era ieromonahul Chiril, „s-a scris pomelnicul cel mare de pe pomelnicul cel vechi”. Mai târziu, arhimandritul Chiril ajunge egumen la Mănăstirea Râşca, fiind „vrednic întemeietor al acelui sobor”.

La începutul secolului al XIX-lea s-a remarca prin grija sa faţă de mănăstire Arhiereul Veniamin Racoviţă. Acest arhiereu era rudă cu familia domnitoare. După spusele Pr. C. Mătase,  „mănăstirea începuse a înflori iarăşi, moşiile ei întinzându-se pe Valea Tarcăului până la hotarele Comăneştilor, spre Bacău”.

Inscripția ascunsă în jugul clopotelor

În secolul al XX-lea, stareţii şi egumenii mănăstirii s-au străduit pentru a păstra pe cât s-a putut valorile spirituale şi naţionale în timpuri destul de grele. Unul dintre aceştia a fost Ieromonahul Ilarie Lupaşcu, de la care avem, alături de scurtul istoric, o „Inscripţiune” ascunsă în jugul clopotelor, în care vorbeşte despre micile sale realizări din acele timpuri grele, iar la sfârşit spune cu umilinţă: „Am făcut şi eu, ce Dumnezeu m-a luminat, cu averea Mănăstirii Pângăraţi, fiind stăpânită de către societatea pentru Profilaxia Tuberculozei, având ca Director pe Nicolae Vlădescu”.

În perioada celui de al II-lea Război Mondial şi în cea imediat următoare, stareţ al Mănăstirii Pângărați a fost Protosinghelul Iulian Danielescu. Acesta va lupta pe toate căile împotriva exproprierii ilegale a pământului mănăstirii de către sătenii comunei Pângăraţi. Schimbările silnice produse în destinul mănăstirii îl face pe stareţ să abandoneze stăreţia pentru a se retrage la Mănăstirea Bistriţa.

Ieromonahul Irinarh Drăgan, ultimul stareț al mănăstirii

În locul lui este numit protosinghelul Varahiil Jitaru, care a stărețit doi ani de zile (11 iulie 1946 – 10 decembrie 1948), perioadă plină de încercări dificile şi, în cele din urmă, zadarnice de a câştiga livada mănăstirii, atât prin dialog nefructuos cu sătenii şi „reprezentanţii Comisiunii Agrare” care îl arăta duşman al poporului, fiind ameninţat că „vor da foc mănăstirii”. În cele din urmă, arhimandritul Varahiil Jitaru va pleca ca stareţ la Mănăstirea Necula, (unde va păstori cu mari dificultăţi, date de jaful şi intimidările uniaţilor greco-catolici până la 23 mai 1955).

Ultimul stareţ al Mănăstirii Pângăraţi înainte de închiderea şi preluarea ei definitivă de către instituţiile comuniste ale statului a fost ieromonahul Irinarh Drăgan, care prin procesul verbal din 2 mai 1960, predă forţat, restul de imobile şi biserica Mănăstirii Pângăraţi către Staţiunea de Cercetări Biologice, Geografice – Stejaru. Au fost predate către Mitropolie arhiva Mănăstirii, precum şi patru saci mari cu cărţi, scrise în chirilică. 

(Sursă de documentare: Ieromonah Vasile Bîrzu, “Mănăstirea Pângăraţi – monografie, studiu istoriografic şi aghiologic”, Cluj-Napoca, Editura Gedo, 2004)