Rugăciunea nu încetează odată cu terminarea rugăciunilor de dimineaţă. De acum trebuie să ne menţinem rugăciunea toată ziua şi în toate împrejurările. Episcopul Teofan le dă începătorilor sfatul de a alege un vers din Psalmi ca o rugăciune scurtă, de exemplu: Doamne grăbeşte spre ajutorul meu sau Inimă curată zideşte întru mine Dumnezeule, sau Lăudat este Domnul, sau altceva; în Psaltire se găsesc o mulţime de astfel de strigăte de rugăciune mai lungi sau mai scurte. Apoi se va păstra în minte această rugăciune în cursul zilei şi se va repeta de cât mai multe ori cu putinţă, în gând sau şoptind, sau cu glas tare când eşti singur şi nu te aude nimeni. În tramvai şi în lift, la lucru şi în timpul meselor, cu stăruinţă, de îndată ce se iveşte ocazia aduci rugăciunea din nou şi îţi îndrepţi atenţia către conţinutul rugăciunii. Şi în această dispoziţie termini ziua citind rugăciunile de seară din cartea de rugăciuni înainte de a merge la culcare.

Acest exerciţiu este potrivit şi pentru aceia care nu se bucură de singurătatea trebuitoare pentru rugăciunile zilnice de seară şi de dimineaţă, căci rugăciunile scurte pot fi făcute oriunde şi oricând. Singurătatea lăuntrică o înlocuieşte pe cea din afară. Deasa repetare este importantă. Prin bătăile de aripi repetate des se înalţă pasărea deasupra norilor; înotătorul trebuie să dea des din braţe şi din picioare de nenumărate ori până ajunge la mal. Dar de se opreşte pasărea din zbor, trebuie să se mulţumească a sta printre ceţurile de pe pământ. Iar dedesubtul înotătorului pândeşte adâncul cel mai întunecat.

Roagă-te neobosit în acest fel ceas de ceas, zi de zi. Dar roagă-te cu smerenie, fără patimă şi fără meditaţii, nici nu-ţi pune întrebări: nu te îngriji de ziua de mâine (Matei VI, 34). Vei primi răspuns la vremea potrivită. Avraam a plecat fără să iscodească: oare cum arată ţara pe care vrei să mi-o arăţi mie? Ce mă aşteaptă acolo? El s-a sculat pur şi simplu şi a plecat, cum îi zisese Domnul (Facere XII, 4). Fă şi tu asemeni. Şlefuieşte piatră după piatră pentru construcţia ta, cu răbdare, în tăcere, zi de zi şi nu întreba nici pe cei din jur; aminteşte-ţi că Noe era singurul din toată lumea care mergea pe calea Domnului (Facere VI, 4), adică în rugăciune. Închipuieşte-ţi strâmtorarea, bezna, duhoarea în care a trebuit să trăiască până când a putut să iasă la aer curat şi să ridice un altar Domnului. Aerul şi altarul le vei găsi în tine, arată Sfântul Ioan Gură de Aur. Dar numai după ce ai trecut de bună voie prin uşa strâmtă precum Noe. În felul acesta faci în toate cele precum ţi-a poruncit Domnul să faci (Facere VI, 22) şi îţi construieşti făcând rugăciuni în toată vremea şi priveghind (Efeseni VI, 18) acel pod care să te scoată din sinea trupească cu poftele ei împărţite, către întregul Duhului. Prin intrarea ta – în inima ta – a Celui Unic dispare multitudinea, spune Vasile cel Mare. Zilele tale se întregesc şi sunt ţinute laolaltă de către Acela care ţine lumile în mâna Sa.

Este foarte important să nu dăm frâu liber trupului în timpul rugăciunii. Rugăciunea în timpul căreia nu se sileşte trupul şi fără inimă înfrântă este ca un făt nedesăvârşit, spune Sfântul Isaac Sirul, căci o astfel de rugăciune este fără suflet. În ea sălăşluieşte sămânţa încrederii în sine şi semeţia inimii care se socoteşte pe sine însăşi nu numai printre chemaţi, ci chiar printre cei puţini aleşi (Matei XXII, 14). Aşa că fereşte-te cu grijă de o astfel de rugăciune; ea este rădăcina multor rătăciri. Căci inima e lipită de cele lumeşti şi totuşi îţi închipui că ai apucat cerul în lăuntrul tău cel trupesc. Bucuria ta se întinează şi se arată în absorbire de sine, în poftă de vorbărie şi în pornirea de a-i învăţa şi a-i converti pe alţii fără să fi primit chemarea de învăţător de la Biserică. Tălmăceşti Scriptura după mintea ta cea trupească şi nu primeşti să fii contrazis, te arunci în arzătoare polemici scrise de dragul propriilor păreri în timp ce uiţi a-ţi stăpâni trupul şi a-ţi smeri inima. Adevărata bucurie este tăcută şi durabilă, de aceea ne îndeamnă Apostolul: bucuraţi-vă pururea (1Tesaloniceni V, 16). Ea porneşte din inima ce plânge din pricina îndepărtării de Lumină a lumii şi a ei însăşi; adevărata fericire se găseşte în întristare. Căci s-a spus fericiţi cei ce plâng (Matei XXV, 21) şi fericiţi cei ce plângeţi acum cu sinele vostru trupesc, că veţi râde cu cel duhovnicesc (Luca VI, 21). Adevărata bucurie este bucuria mângâierii, bucuria care izvorăşte din sentimentul propriei slăbiciuni şi a milostivirii Domnului, şi nu are nevoie de râsul cu gura până la urechi ca să se arate în afară.

Gândeşte-te şi la aceasta: cel ce este lipit de cele pământeşti se bucură dar se şi tulbură, se teme şi se îngrijorează pentru cele lumeşti: sinea sa este supusă la multe prefaceri. Dar bucuria Domnului tău (Matei XXV, 21) este durabilă căci Dumnezeu este neschimbător. Înfrânează-ţi şi limba tot aşa cum îţi struneşti trupul cu post şi asprime. Vorbăria este un mare duşman al rugăciunii. Multe vorbe goale stau în calea cuvintelor rugăciunii: de aceea vom da socoteală pentru orice cuvânt deşert pe care-l rostim (Matei XII, 36). Nu intri cu noroi în camera pe care vrei s-o ţii curată: aşa că păstrează-ţi inima slobodă de toate bârfele şi palavrele despre întâmplările zilei ce a trecut. Foc este şi limba, şi gândeşte-te cum puţin foc aprinde tot codrul (Iacov III, 5-6). Dar dacă nu dai aer flăcărilor, atunci ele se sting; nu da aer patimilor tale şi se vor înăbuşi de îndată. De te aprinzi de mânie: taci şi nu lăsa să se vadă în afară, doar Domnul o să-ţi audă mărturisirea; aşa stingi focul din pripă. Dacă te sminteşti din greşelile celuilalt: urmează pilda lui Sem şi Iafet şi aruncă mantaua tăcerii peste ele, ca să ţi se înăbuşe pofta de a osândi înainte de a fi izbucnit în flăcări. Tăcerea este vasul rugăciunii treze.

Dar nu numai limba trebuieşte strunită de către cele ce se sileşte în meşteşugul trezviei. El trebuie să ia seama la sine însuşi (Galateni VI, 1 ) în toate cele şi trezvia trebuie să coboare în adânc. Acolo găseşte nenumăraţi înşelători: amintirile, gândurile şi închipuirile zburdă liber şi trebuiesc strunite. Nu te atinge de amintirile care îţi tulbură rugăciunea, nu mai scormoni în ţărâna păcatelor tale; nu fii ca un câine care se întoarce unde a vărsat (Pilde XXVI, 11). Nu îţi lăsa aducerea aminte să stea asupra lucrurilor care îţi pot redeştepta poftele sau pot slobozi închipuirea: unul din sălaşurile cele mai dragi ale diavolului este tocmai închipuirea prin care ne trage în părtăşie cu el, în încuviinţare şi înfăptuire. El strecoară din nou în lumea gândurilor tale îndoiala şi boala cugetării, încercarea de raţionamente logice şi dovezi, întrebări deşarte şi răspunsuri găsite de sine. Întâmpină toate acestea cu cuvântul psalmului: Îndepărtează-te de la mine, vrăjmaşule.

Sursa: marturieathonita.ro/staruinta-rugaciunii