Gheron Iosif Isihastul – Cuvânt despre rugăciunea minții

Să fie cunoscut bunilor campioni și eroilor nevoinței rugăciunii minții, că nu este ușor și simplu, pe cât socotesc ei, să-și stăpânească nestăpânita minte. Și aceasta din felurite pricini. Mai întâi, din pricina firii minții înseși, fiindcă este foarte subțire și zboară aproape întotdeauna fără discernământ. Este din fire curioasă și s-a obișnuit cu împrăștierea vieții noastre de mai înainte și nu se supune strâmtorării rugăciunii pe care i-o impunem. Apoi este și răutatea demonilor care închipuie neîncetat înșelarea cea de multe feluri, fapt pentru care mintea cea curioasă visează cu ochii deschiși. Mai e și alt lucru, că semnele harului sunt indirecte și așteptate prin credință, în timp ce semnele înșelării sunt directe și întărite în mod sugestiv prin îndelungatul obicei. Dar mai presus de toate sunt schimbările stărilor pe care le pătimim și care întrerup bunul obicei și percepția plăcută a harului care îl mângâie de obicei.

Vindecarea tuturor acestora o izbândim numai prin îndemnul Sfântului Pavel: „stăruiți în rugăciune” (Coloseni 4, 2). Având experiența Scripturilor și a Părinților noștri, știm că este necesară stăruința și răbdarea, virtuți pe care le cere această mare virtute a rugăciunii minții. De aceea nici nu deznădăjduim, ci stăruim „cerând, căutând și bătând” și credem că ne va deschide Bunul Dumnezeu, Cel ce ascultă pe cei ce-L cheamă pe El, „Cel care dă rugăciunea celor ce se roagă și oamenilor cunoștința”.

În toate felurile de schimbări pe care le simte cineva, uscăciune, trândăvie, stingere și cele asemenea, să nu fugă din arena cea bună a răbdării, și nu va întârzia să se împrăștie norul cel întunecos și să strălucească iar soarele, mai luminos încă, Iisus al nostru, și să răcorească inima noastră deznădăjduită din pricina uscăciunii și împietririi de mai înainte. Vorbirea multă, osândirea aproapelui, mânia și în general orice este opus iubirii, toate acestea împiedică energia harului. De aceea cei care vor să se roage, să se depărteze de unele ca acestea atât cât este cu putință sau să-și îndrepte greșeala cât mai repede posibil prin pocăință. Nimeni să nu renunțe la această bună sârguință a rugăciunii monologice, oriunde și oricum s-ar afla, indiferent de vârstă sau de neam și să fie sigur că mult are să se folosească de aici. Înșelarea cea mai de pe urmă este să socotească cineva că această rugăciune este exclusiv datoria monahilor și nu datoria de obște a oricărui creștin.