Atunci când îl cercetează durerea pe om înseamnă că îl cercetează Hristos. În timp ce, atunci când omul nu trece prin nici o încercare, este ca și cum l-ar părăsi Dumnezeu. Nici nu plătește datoriile, nici nu depune. Vorbesc desigur despre cel care nu vrea reaua pătimire pentru dragostea lui Hristos, care își spune în sinea sa: „Sunt sănătos, am poftă de mâncare, mănânc bine, o duc foarte bine, sunt liniștit etc....” și nu spune nici măcar un „Slavă Ție, Dumnezeule!”. Cel puțin dacă ar recunoaște că toate aceste binecuvântări sunt ale lui Dumnezeu, oarecum s-ar aranja situația. Să spună: „Nu meritam toate acestea, dar fiindcă sunt neputincios, de aceea Dumnezeu mi le-a rânduit pe toate”.

În viața Sfântului Ambrozie se spune că odată Sfântul a fost găzduit de un oarecare bogat. Iar Sfântul văzând bogățiile nemăsurate ale aceluia l-a întrebat dacă a fost încercat vreodată de vreo mâhnire. „Nu, niciodată, i-a răspuns acela. Ci bogățiile mele mereu se înmulțesc, ogoarele îmi rodesc. Nu am simțit niciodată durere și nici vreo boală nu m-a cercetat”. Atunci Sfântul a lăcrimat și a spus însoțitorilor săi: „Pregătiți trăsurile ca să plecăm repede de aici, pentru că pe acesta nu l-a cercetat Dumnezeu”. Și de îndată ce a ieșit în drum, casa bogatului s-a scufundat. Traiul bun al aceluia dovedea că Dumnezeu îl părăsise.

(Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovnicești, Vol. IV Viața de familie, Editura Evanghelismos, București, 2003, pp. 210-211)