Așa cum peștele trăiește în apă și cu apă, tot astfel sufletul iubitor de Dumnezeu trăiește în rugăciune și cu rugăciune. Acest lucru vine de acolo că sufletul iubitor de Dumnezeu năzuiește neîncetat, însetează să stea de vorbă cu Creatorul său iubit.

Această năzuință este uneori atât de mare, încât oamenii care ard de iubire către Dumnezeu se roagă lui Dumnezeu și în somn și, pe deasupra, cu atâta putere, încât uneori somnul le este întrerupt de lacrimi pline de umilință. Tocmai despre aceasta se spune în Cântarea Cântărilor: „Eu dorm, iar inima mea veghează” (5, 2), adică eu dorm, iar inima mea e trează, iubește pe Dumnezeu, Îl caută pe Dumnezeu, se roagă lui Dumnezeu, se îndulcește cu Dumnezeu. Eu dorm, dar inima mea nu doarme, ea arde, luminează, petrece în Ceruri (Iacov, Arhiepiscopul Nijegorodului).

(Grădina de flori duhovnicești. Cugetări povățuitoare și sfaturi bune culese din operele bărbaților înțelepți și sfinți, Editura Bunavestire, Bacău, 1997, p. 210)