Când harul se împuținează în suflet, atunci el cere iarăși de la Domnul mila pe care a cunoscut-o cândva. Atunci sufletul se frământă pentru că îl chinuie gândurile rele și caută ocrotire la Domnul, Ziditorul său, și-l roagă să-i dea duh smerit, ca harul să nu mai părăsească sufletul, ci să-i dea puterea de-a iubi neîncetat pe Tatăl său Cel Ceresc.

(Sfântul Cuvios Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii și iadul smereniei, Editura Deisis, Sibiu, 2001, p. 106)