Clopotul îşi creează un spaţiu sonor al lui - un adevărat univers. Cine se află în raza undelor sale participă la starea de exaltare şi răpire mereu şi neapărat provocată de orice clopot. Poe: „Clopote-şopote, Clopote-Șopote/Clopote. Clopote. Clopote. Clopote”. Forţa mângâietoare pătrunde şi în celula 12 unde colegul meu şi cu mine trăim ca oameni nu ca vietăţi numai când nevăzuta biserică vecină ne trimite biruitorul mesaj al clopotelor ei.

Primul efect al încarcerării, accentuat de clopote: simţămîntul vinovăţiei. Cu toate că suntem aici în baza unor acuzaţii fanteziste, realizăm pe deplin o culpabilitate generală: faţă de noi înşine, de viaţă, de oameni. Suntem nevinovaţi în raport cu învinuirile ce ni se aduc însă, o, cât de vinovaţi pentru tot restul! Ducem pe umeri, pe spinări, în suflet, păcatele lumii. Şi durerile animalelor: Markel, fratele stareţului Zossima: da, din pricina păcatului nostru au ajuns să se mănânce între ele şi să fie vânate.

(Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii, Editura Mănăstirii Rohia, Rohia, 2005, pp. 107-108)