Text și context
Vindecarea leprosului este urmată, în relatarea Sfântului Matei, de un alt episod special: cea a tămăduirii slugii sutașului. Personajul principal nu este, în ciuda aparențelor, cel care beneficiază direct de pe urma minunii. Stăpânul său este, în realitate, cel scos în evidență.

Sutașul
Comandantul unei unități destul de numeroase de slujitori ai ocupantului beneficiase totuși de recomandările prealabile ale compatrioților lui Hristos. Mai-marele sinagogii, împreună cu bătrânii, veniseră în avans să-I pledeze cauza. Insistaseră. Aveau motive să o facă. Omul îi susținuse atunci când construiseră lăcașul de cult, deși nu ar fi avut niciun interes să o facă. Nădăjduiau că Învățătorul va lua acest fapt în considerare. Nu bănuiau că existau și alte chestiuni, cel puțin la fel de importante, care nu-I vor scăpa din vedere. 

Credința
Ajuns în fața lui Iisus, ofițerul roman își spune păsul. Slujitorul lui, un om care-i era nu doar servitor, ci și prieten, zăcea bolnav. Spre deosebire de mulți dintre contemporanii săi, pentru care viața sclavilor nu însemna mare lucru, el e interesat să-l știe tămăduit. Apelează la Cel mai bun. Auzise de El din cele spuse de către evrei și era convins că e capabil să-i redea sănătatea. Sinceritatea căutării sale rezonează cu inima Celui solicitat. 

„Venind, îl voi vindeca”, este răspunsul imediat. Scurt, fără formalități. Căci Domnul nu se pierde în ezitări ori birocrații. Vorbește de la inimă la inimă și găsește imediate. Copleșit și emoționat deopotrivă, omul ține să-și arate mirarea. Dorește, în același timp, să nu-L expună. E conștient de însemnătatea intrării Fiului lui Dumnezeu sub acoperământul unui păgân. De consecințele pe care le-ar avea un astfel de fapt în plan social. În plus, crede cu fermitate că un simplu cuvânt ar putea sluji drept pricină actului taumaturgic. Exprimă acest lucru, cu subiect și predicat. 

Uimit de atitudinea lui, Hristos îi laudă credința: „Adevărat grăiesc vouă: la nimeni, în Israel, n-am găsit atâta credinţă”, le spune celor de față. Îi îndeplinește pe dată dorința, precum ține să evidențieze aici naratorul. În același timp, se folosește de moment ca de un pretext spre a anunța universalitatea chemării mântuitoare. În cuvinte simple, dar percutante: „Şi zic vouă că mulţi de la răsărit şi de la apus vor veni şi vor sta la masă cu Avraam, cu Isaac şi cu Iacov în Împărăţia cerurilor. Iar fiii împărăţiei vor fi aruncaţi în întunericul cel mai din afară; acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor”.

În loc de concluzii
Aidoma sutașului, și noi suntem chemați să ne mărturisim credința în fața lui Dumnezeu. Episodul evanghelic pe care-l avem în vedere ne arată și cum putem s-o facem. Prin a vorbi divinului despre cel de lângă noi. Semenul în suferință. A-I cere tămăduirea, bunăstarea, ori ajutorul lui. Căci, credința se exprimă prin dragoste. Ori aceasta nu poate căpăta, niciodată, înaintea lui Dumnezeu, forme egoiste. Orice formă egoistă de așa-zisă dragoste e mai degrabă o ofrandă adusă Satanei. Ca atare, să stăm bine și cu luare aminte! Îndrăzniți!