„Lucraţi nu pentru mâncarea cea pieritoare, ci pentru mâncarea ce rămâne spre viaţa veşnică...” (Ioan 6, 27)

Cred că toți creștinii se roagă înainte de a-și începe lucrul. Într-un fel sau altul. Poate mulți doar cu un suspin adânc, cuvânt care ne amintește de Părintele Arsenie Papacioc. Rugăciunea depinde de starea noastră sufletească și de cât de împovărător e ceea ce urmează să lucrăm...
Acesta e creștinul sufletesc, centrat pe sine și pe lume. Ferice de creștinul duhovnicesc, care își ia viața din Potirul Împărăției lui Dumnezeu. Care are o conștiință euharistică. Acela trăiește mereu o singură zi, cea pe care o poartă în foamea și setea inimii lui, Ziua Domnului. Și prin toate zilele săptămânii trece ca și cum ar purta Potirul cu inima, atent să nu-l verse, să nu se împiedice și ocolind de departe tot ce l-ar putea întina. Pentru că Potirul pe care îl poartă în inimă este duminica întregii Zidiri. Ferice de creștinul care-și trăiește mereu și pretutindeni, preoția lui împărătească.