Căsătoria e o minune pe pământ. Într-o lume unde toți și toate sunt în dezbinare, căsătoria e locul unde doi oameni, mulțumită faptului că s-au îndrăgit unul pe celălalt, devin una; locul unde se termină dezbinarea, unde începe înfăptuirea vieții în unire. Și în aceasta constă cea mai mare minune a relațiilor omenești: doi devin dintr-o dată o singură personalitate; dintr-o dată, două persoane, întrucât s-au îndrăgit une pe alta și s-au acceptat una pe alta până la capăt, desăvârșit, ajung ceva mai mare decât o pereche, decât pur și simplu doi oameni — ajung una. La acest lucru trebuie fiecare să chibzuiască, pentru că a trăi în dezbinare este chinuitor, este greu, iar împreună este ușor, este ceva cu care suntem deprinși. Interesele intelectuale, gusturile se deosebesc, și, ca atare, este foarte ușor să-ți spui: „vreau să trăiesc prin ceea ce mă interesează: unii trăiesc pentru câștig, alții pentru cultură, alții caută ideal, însă eu sunt o unitate autosuficientă, îmi sunt de ajuns eu însumi...”. De fapt însă, aceasta naște dezagregarea societății, dezagregarea umanității. În ultimă instanță, nu mai rămân nimic din minunata unire care ar fi putut să fie între oameni. Și căsătoria, după cum am spus, reprezintă minunea refacerii unității acolo unde aceasta nu poate fi refăcută prin puterile omenești.

(Mitropolitul Antonie de Suroj, Taina iubirii, traducere de Adrian Tănăsescu — Vlas, Editura Sofia, București, 2009, pp. 55-56)