În Duminica dinaintea Nașterii Domnului suntem invitați să urmărim, Taina Adevărului și soarta adevărului în istoria lumii, după ieșirea din Grădina Raiului, până la întruparea Lui. În cele peste 40 de nume de la Avram până la Iosif și în cele peste 70 de nume de la Iosif până la Adam pe care evanghelistul Matei și evanghelistul Luca le sintetizează și ne sunt cunoscute drept genealogiile Mântuitorului, în aceste nume, prezentate ascendent la Matei și descendent la Luca, nume proprii și nume de cod la evrei, putem descifra (bineînțeles, nu fără să cunoaștem istoria biblică care stă în jurul acestor nume), modul în care Adevărul lui Dumnezeu, descoperit oamenilor, trece de la o generație la alta în întrupări succesive și nedepline, în așteptarea întrupării lui depline în Fiul lui Dumnezeu născut din Fecioară, așa cum arată Sfântul Efrem Sirianul în Imnele Nașterii: „Binecuvântat fie Cel adevărat, care a venit din Tatăl Adevărat! El a împlinit cuvintele prorocilor celor adevărați și ele s-au împlinit în adevărul lor”1.

Ca să subliniem și mai bine această idee a Genealogiei și cum în fiecare nume propriu se ascunde Taina Adevărului în ghicitură și în umbră, așteptat să Se întrupeze, ne folosim de aceleași Imne ale Nașterii ale Sfântului Efrem Sirianul. El spune: „Adam îl aștepta cu nerăbdare, fiindcă el este Domnul heruvimului [Facere 3, 24], și numai el putea să-l lase înăuntru să se sălășluiască sub ramurile Pomului Vieții. / Abel tânjea după El așteptându-L să vină în zilele lui, ca în locul mielului pe care l-a jertfit [Facere 4, 4] să vadă pe Mielul lui Dumnezeu. / Eva se-a uitat după El, căci mare era goliciunea/rușinea femeilor și numai El putea să le îmbrace nu cu frunze [Facere 3, 7], ci cu strălucirea [slavei] pe care o pierduseră. / Simbolul turnului pe care l-au zidit cei mulți [Facere 11, 4] privea după Singurul care [putea] coborî să zidească pe pământ Turnul care duce la cer. / Chiar și arca [lui Noe] cu viețuitoarele ei privea după Domnul; căci El avea să zidească Sfânta Biserică în care găsesc adăpost sufletele [...] / Aproape o mie de ani a trăit Matusalem [Facere 5, 27]; el aștepta cu nerăbdare pe Fiul căci numai El dă moșteire viața ce nu se sfârșește niciodată. / Harul [dumnezeiesc] se ruga pentru ei în chip [într-un simbol] ascuns [Romani 8, 26] ca Domnul lor să vină în generațiile lor și să plinească lipsurile lor. / Căci Duhul Sfânt se mișca în gândurile lor în tăcere [Romani 8, 26], și în El ei au văzut pe Mântuitorul după care tânjeau. / Sufletul drepților L-a simțit pe Fiul, care e Leacul Vieții, și dorea că El să vină în zilele lor ca să poată gusta dulceața Lui. / Enoh tânjea după El și, fără să-L fi văzut pe Fiul pe pământ, a sporit în credință și în dreptate, ca să urce și să-L vadă în cer [Facere 5, 24]”2. 

După cum observăm, constanta acestor selecții din imne este dorul după Dumnezeu, Care să coboare în generațiile lor. Și, adevărul este că nimeni nu se întâlnește cu Adevărul dacă nu tânjește după El, întrucât, în Ortodoxie, totul se învârte în jurul Adevărului. Totul este despre descoperirea și întruparea Adevărului din Iubire.

Potrivit Scripturilor, Dumnezeu Ss-a descoperit nouă ca „adevărul lucrurilor”. Aceasta înseamnă că Dumnezeu, Treime de Persoane, Se revelează cine este El cu adevărat zidind lumea în toată complexitatea ei, neexplorată încă de noi, sau așa cum spune Sfântul Apostol Pavel: „Cele nevăzute ale Lui Dumnezeu se văd de la facerea lumii, înțelegându-se din făpturi, adică veșnica Lui putere și dumnezeire” (Romani, 1, 20). Concret, Adevărul care se identifică cu Dumnezeu: „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața” (Ioan 14, 6) se face cunoscut întemeind fiecare făptură în rațiunea ei de-a fi, și toate laolaltă fiind întemeiate în voința Sa de a se face cunoscut. Așadar, când numim pe Dumnezeu că El este „adevărul lucrurilor”, înseamnă că adevărul se sustrage teoriilor, fiind întrupat în fapturi.

Ca o prima concluzie, putem spune că Adevărul lui Dumnezeu este întrupat în toată ontologia creației formând o realitate vie, care trăiește și există având ca temei Adevărul. Adică, mai pe scurt. Dumnezeu 100% adevăr zidește fapturile și o lume întreagă, o lume uimitoare, 100% în adevăr. Nu se poate ca Dumnezeu, Adevărul absolut, întru care minciună nu încape niciodată, să zidească altceva decât fapturi 100% în adevăr și pentru adevăr. Marele savant și teolog, Pavel Florenski, în scrisoarea a doua din lucrarea Stâlpul și Temelia Adevărului, face o întreagă demonstrație, pornind de la etimologia cuvântului adevăr, în mai multe limbi vechi și noi, arătând că, în esență, cuvântul adevăr este pus în relație cu ontologia, cu „ceea ce există”, cu „ceea ce este cu adevărat”, spre deosebire de ceea ce este iluzoriu, nereal sau trecător3.

Prin urmare, la nivelul făpturilor neraționale, adevărul se exprimă în temeiul rațiunilor lor de-a fi, iar la nivelul făpturilor raționale, adică a îngerului și a omului, același adevăr se exprimă și în rațiunea lor de-a fi, dar și la un alt nivel: înțelegerea și experiența Adevărului ca Relație. Adică omul nu doar înțelege că adevărul este pus în făpturi în chip relațional, dar omul însuși face experiența acestui adevăr doar în relație. Celelalte făpturi sunt puse toate în relație în temeiul rațiunii lor de-a fi, dar omul este chemat ca în libertate să vadă și să observe că nu poate face experiența Adevărului decât în relație. Cu alte cuvinte, am putea spune: condiția descoperirii și structurării omului în adevăr este Relația de Iubire, ceea ce înseamnă că Adevărul este nedespărțit de Iubire și Iubirea nedespărțită de Adevăr, așa cum spune și Sfântul Fotie cel Mare: „Nimic nu e mai plin de Iubire decât Adevărul”. Adică, nu există declarație de iubire mai frumoasă, și mai profundă, și mai adâncă, și mai înaltă decât să-i spui celui iubit numai și numai adevărul. Deci, a doua concluzie, ar fi că Adevărul întrupat în făpturi cere experimentarea lui în relație de iubire.

Păcatul și căderea însă, în esență, înseamnă afectarea relației de iubire în adevăr. Problema păcatului nu e o problemă de morală, ci este o problemă care atinge și afectează Relația. O întreită relație a omului: cu Dumnezeu, cu semenii și cu creația întreagă. Deci, ieșirea din Relație este ieșirea din Adevăr și ieșirea din Adevăr înseamnă avarierea și chiar distrugerea Relației. Nu există relații în afara adevărului, după cum nu există nici descoperirea Adevărului în afara relației. De aceea, istoria creației și a omului în afara Raiului ne descoperă nu doar genealogia adevărului de care aminteam la început, ci și genealogia minciunii, atât în lumea văzută, cât și în cea nevăzută, ambele rezumate în Sfintele Scripturi. Nu sunt două realități coexistente, ci o singură Realitate, cea a Adevărului care suferă din cauza libertății omului și a îngerului, atunci când aleg să trăiască altfel decât potrivit firii, a rațiunii lor de-a fi: Adevărul existenței lor. Există multe descrieri în lume, cum că minciuna are și ea drept la existență și are o ontologie proprie. Însă, niciodată minciuna n-a avut, nu are și nu va avea ontologie. Este dezideratul demonului, ultimul deziderat al demonului, ultima așteptare a demonului și ultima dorință falsă a demonului ca Dumnezeu să fie de acord ca minciuna să aibă ontologia ei, de vreme ce este de atât de mulți folosită. Aceasta întrucât, cât timp minciuna și răul nu au ontologie, ei, demonii și cei ce se iau după minciunile lor, se chinuie. Așadar, există o singură realitate întrupată a Adevărului pe care se agață parazitar și în fel de fel de variații minciuna.

Însă, împotriva avariilor minciunii în creație, generație după generație, tot mai apăsătoare și mai violente, crește, în același timp, din genealogia Adevărului ce se desfășoară nestingherit, dorul după Adevărul întrupat, după Dumnezeu făcut om, care să vină și să reafirme, să restabilească adevărul lucrurilor. În Fecioara Maria se întrunesc toate condițiile întrupării Adevărului în carne și oase, în carne și sânge, în suflet și trup, întru toate asemenea nouă, afara de păcat. Adică, fiind cu totul în afara minciunii, Maica Domnului este cea care și-a dorit atât de mult Adevărul, încât a ajuns să concureze în iubire cu Creatorul Însuși. Iubirea Maicii Domnului nu numai că este concurentă cu iubirea lui Dumnezeu, este și irezistibilă pentru Dumnezeu. Ca din adâncul minciunii, din adâncul căderii, o făptură, rodită din moșii și strămoși ei, să apară o așa iubire după Adevăr, este irezistibil chiar și pentru Dumnezeu care, de dragul ei, hotărăște să coboare ca să-i împlinească căutarea și dorul inimii. Numai că, într-o lume a minciunii, întruparea Adevărului devine suspectă și mereu suspectabilă, devine îndoielnică și mereu răstălmăcită, devine respinsă și mereu răstignită. De aceea, Adevărul întrupat are toate însemnele contrariilor și ale paradoxului, așa cum tot Sfântul Efrem ne-o arată în Imnele sale: „Mădulare și simțuri, mulțumiți Celui care prin venirea Sa a izbăvit trupul întreg! / Purtat-a Maria un Prunc mut, în Care erau ascunse toate limbile. Purtatu-L-a Iosif, și în el era ascunsă firea [dumnezeiască] tăcută, mai veche decât toate. / Cel Preaînalt s-a făcut Prunc și în El era ascunsă comoara înțelepciunii, de ajuns pentru toate. / Era de sus și a băut laptele Mariei, și toate făpturile sug din bogăția binecuvântării Lui [...] Sugea laptele Mariei, și dădea El însuși de supt viață universului. / Și, iarăși, locuia în pântecul Maicii Sale, și în pântecul Său locuiau toate făpturile. / Era mut și prunc, și în același timp poruncea tuturor făpturilor Sale. / Căci fără Întâi-Născutul nimeni nu se poate apropia de ființa [dumnezeiască;] căci numai El o poate cumprinde. / Cei treizeci de ani câți a fost pe pământ, cine a cârmuit toate făpturile? / Cine a primit toate jertfele, lauda celor ceresti și acelor pământești? / Cu totul a fost în adânc și cu totul în înălțimi; era cu totul în toate și cu totul în fiecare. / Trupul Său se alcătuia în pântece și puterea Sa alcătuia toate mădularele. / Fiul fătului se plămădea în pântec, și El Însuși plăsmuia pruncii în pântece[le maicilor lor]. / Puterea Sa [dumnezeiască] în pântece, nu era nelucrătoare asemenea nelucrării trupului său pe cruce. / Căci în timp ce spânzura pe cruce, cine a sculat morții la viață [Matei 27, 51]: trupul Său sau voia Sa [dumnezeiască] / Tot așa, sălășuia cu totul în pântece, și voia Sa nevăzută cârmuia toate. / Tot așa, era spânzurat cu totul pe cruce, dar puterea sa zguduia toate făpturile! [...] Cunoaște, așadar, că era cu totul pe cruce și în același timp rămânea cu totul în toate. / Tot așa a fost cu totul în pântec și în același timp cu totul în toate. / Când era pe cruce, a sculat morții; tot așa ca prunc era Cel ce alcătuia pruncii. / Când a fost mort a deschis mormintele, iar când era în pântec, deschidea pântecele [femeilor]. / Veniți, prieteni, și ascultați despre Fiul Celui nevăzut [Ascuns], care în trupul Său s-a făcut văzut, dar a rămas nevăzut în puterea Lui [dumnezeiască]. / Căci puterea Fiului e o putere liberă; iar pântecul mamei n-a putut cuprinde cum a cuprins trupul. / Căci această putere sălășluia în pântece, și plăsmuia pruncii în pântece[le mamelor lor]. / Puterea Sa o îmbrățișa pe cea care Îl îmbrățișa căci dacă puterea Sa s-a retrage s-ar surpa toate”4. 

Toate aceste contrarii aparente, date în istorie de alegerea omului de a întrupa minciuna în locul adevărului, a făcut ca natura adevărului în lume să fie paradoxală, adică mereu în răspărul minciunii, dar în legitimitatea firii. În același timp, în lumea căzută, dar și dacă omul n-ar fi căzut, Adevărul pentru om este și rămâne o Taină. Adevărul în istorie nu este doar un paradox, adevărul în istorie rămâne și o mare Taină, și despre această Taină vorbește toată Ortodoxia. 

Adevărul este o mare Taină pentru că, deși cunoscut, deși simțit și trăit, deși suntem învăluiți de prezența Adevărului din toate părțile, acest Adevăr nu poate fi cuprins, nu-l putem deține. Nu putem pune monopol pe adevăr. Cu alte cuvinte, nimeni dintre oameni, nici unul singur, nici toți adunați laolaltă, nu dețin monopolul adevărului. Scapă puterii omului de a-l cuprinde și aceasta este o mare binefacere pentru om. Doar Dumnezeu este Adevărul total. Este atributul lui Dumnezeu și numai al lui Dumnezeu. Omul doar se poate adăuga infinit și în trepte Adevărului, dar niciodată nu-l va putea deține total. A omului este participarea la Adevăr în înțelesuri mereu și mereu uimitoare. 

În acest punct este, de fapt, toată taina Adevărului întrupat: că, deși este necuprins, Se lasă cuprins, deși este de neatins, Se lasă atins, deși este nevăzut, Se face văzut, deși este atotputernic, Se face slab, ca pe cei slabi să-i facă puternici, ca pe cei mici să-i facă mari și pe cei neînsemnați să-i învedereze. Acesta este toată Taina Adevărului în lume, în istorie, că deși nu îl putem deține, îl putem atinge și, deși este atotputernic, ni se face cunoscut și apropiat și intim. 

În consecință, întruparea Adevărului născut veșnic din Tatăl și născut din Duhul Sfânt și din Fecioară, la plinirea vremii (Galateni 4, 4) ne pune în atenție un fapt esențial. Că Adevărul nu se poate truca, nu se poate dizolva, nici anula, indiferent de împrejurările exterioare în care există. Se poate relativiza, se poate banaliza sau chiar ignora, dar nu se poate diminua: nici cantitativ, nici calitativ. El este și rămâne consecvent cu sine însuși. În aceasta constă toată frumusețea Raiului, dar și tot chinul iadului. Cine se dăruiește Adevărului, înflorește continuu, iar cine îl ignoră, răstignindu-l, pe sine însuși se răstignește refuzându-și, de fapt, propria bucurie și împlinire. De aceea, în Ortodoxie, Adevărul este doar întrupat, iar ceea ce nu e întrupat nu e Ortodoxie nu e Adevăr. Este un reper fundamental al întregii Tradiții Ortodoxe, a Scripturilor, în toată amplitudinea lor, în toată adâncimea lor: ceea ce nu e întrupat nu e Ortodoxie! Ceea ce nu e întrupat, nu e Adevăr! Întrucât, în afara întrupării se cade lesne în iluzii, în magii și în fel de fel de spiritisme și spiritualisme degenerate. 

Acest Adevăr întrupat este o mare Taină pentru că este invitație la experiență, invitație la Relație. Adică, adevărul se experimentează. Cu Adevărul te întâlnești în Relație, nu în abstracțiuni teoretice. Suntem chemați să avem intimitate cu Adevărul, să facem Taină de nuntă cu El, așa cum ne arată Scriptura și toată imnologia Ortodoxiei. Cine nu are intimitate cu Adevărul și nu se structurează în Adevăr, nu poate avea relație nici cu cei apropiați, nici cu făpturile creației, nici cu Dumnezeu.

Da, există și teorii adevărate, dar toate teoriile adevărate descoperite de oameni minunați și onești nu sunt altceva decât un altfel de limbaj al Adevărului întrupat, ascuns în făpturi. Sunt vectori care trimit la Adevărul, la experimentarea și relația cu El, dar toți aceștia niciodată nu au pretenția că-L epuizează experimentându-L. Altfel, toate teoriile s-ar închide în propriile lor descoperiri. 

De asemenea, în fața Adevărului întrupat în făpturi și în carne și sânge, nimeni nu se simte exclus. Dimpotrivă, toți ne regăsim și ne odihnim în El: și țăranul, și savantul, și cel simplu, și cel învățat, și cel avut, și cel lipsit, și cel frumos, și cel urât, pentru că pe toți ne străbate în chipuri felurite Unul și același Adevăr, care este sursa întregii existențe. Adevărul întrupat este odihnitor pentru toți, pentru că El nu are nevoie de explicații. Se impune de la sine prin Prezență. Nu are nevoie de dovezi și argumente, iar aceasta este o mare odihnă pentru raționalitatea omului care nu e făcută să se complice inutil și în van, nu e făcută pentru abstracțiuni. De aceea se zice că doar minciuna are nevoie de argumente, doar minciuna vrea să fie susținută logic, pentru că e disperată, pentru că nu are ontologie. Sau, cum spunea părintele Rafael Noica, minciuna este verosimilă, Adevărul este incredibil! Minciuna vrea să pară adevăr tot timpul, vrea să aibă de parte sa toate argumentele. Altfel, n-ar fi crezută. Vrea să fie împărtășită de cât mai mulți, că dacă sunt mai mulți care împărtășesc o minciună putem crede că e adevărul. Adevărul însă stă calm, la locul lui, pentru că Este și se Vede limpede de oricine, oriunde, oricând.

În consecință, Adevărul întrupat este plin de paradoxuri armonice (de exemplu: aerul ține miliarde de tone de materie, apa nu se revarsă și nu inundă sfera pe care stă), care în loc să ne irite, ne odihnesc – pentru că ele pun în valoare Puterea Adevărului care răstignește mintea iscoditoare și învie întotdeauna mintea contemplativă. Tot Sfântul Efrem Sirianul pune în valoare acestă Realitate: „Domnul firilor s-a schimbat astăzi împotriva firii Lui. Nici nouă să nu ne fie prea greu să ne schimbăm voia noastră cea rea! / Legat este trupul de firea sa, căci nu este în stare să-și schimbe mărimea. Slobodă însă e voința să crească până la orice măsură. / Astăzi Dumnezeirea S-a întipărit pe Sine Însăși în umanitate, ca și umanitatea să se întipărească și să se facă podoabă în pecetea dumnezeirii”. Și adaugă apoteotic, Sfântul Efrem: „Te-ai smerit ca Să-i mântuiești pe toți. Laudă să-Ți aducă toți cei mântuiți prin Tine!5”.