Efectele ierurgiilor asupra omului și a naturii

Natura neînsufleţită, care în urma blestemului ajunsese în dezarmonie cu omul, redevine astfel în mediu prielnic pentru traiul omului, un auxiliar pentru existenţa şi mântuirea lui. Prin om, ea devine totodată asociată sau părtaşă cu el la cultul divin, adică la preamărirea Ziditorului de către om, prin Biserică.

Prin ierurgii, puterea şi acţiunea curăţitoare şi simţitoare a Bisericii se revarsă nu numai asupra fiinţei omului, ci şi asupra întregii lumi creaturale, scoţând-o de sub puterea blestemului şi sfinţind-o. Cu alte cuvinte, prin Biserică, sau mai bine zis prin puterea sfinţitoare dată slujitorilor ei, se împărtăşeşte şi firii neînsufleţite, precum şi fiinţelor neraţionale, harul Sfântului Duh, în măsura în care le este de trebuinţă. În felul acesta, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel, „toată făptura lui Dumnezeu e bună şi nimic nu este de lepădat, dacă se ia cu mulţumire, căci se sfinţeşte prin cuvântul lui Dumnezeu şi prin rugăciune” (I Timotei 4, 4-5).

Natura neînsufleţită, care în urma blestemului ajunsese în dezarmonie cu omul, redevine astfel un mediu prielnic pentru traiul omului, un auxiliar pentru existenţa şi mântuirea lui. Prin om, ea devine totodată asociată sau părtaşă cu el la cultul divin, adică la preamărirea Ziditorului de către om, prin Biserică.

Omul, care este coroana creaţiei şi sinteza sau rezumatul ei (microcosmos), reîmpăcat cu Dumnezeu, trage, deci, cu sine toată creatura din nou spre Creatorul ei, apropiind-o de El, ca totul să fie mediu şi instrument al mijlocirii Harului dumnezeiesc. Ierurgiile operează deci o „deprofanare” în chiar fiinţa acestei lumi. Prin sfinţirea elementelor naturii, universul se transformă într-o „liturghie cosmică”, într-un templu al prezenţei şi acţiunii lui Dumnezeu. Totul e pus în legătură cu Dumnezeu, se referă la El, creştinul fiind astfel conştient că el trăieşte, se mişcă şi activează nu într-o lume ostilă, ci într-o lume a lui Dumnezeu, pătrunsă de puterea şi iubirea Lui.

Ierurgiile constituie, astfel, mijlocul prin care Biserica ţinteşte să realizeze desăvârşirea creaţiei. Ele pregătesc şi anticipează sau prevestesc făptura cea nouă care va să fie, adică acel „cer nou şi pământ nou”, pe care le-a văzut Sfântul Ioan Evanghelistul în viziunea sa din Apocalipsă (21, 1) şi pe care le aşteptăm, potrivit făgăduinţei, după sfârşitul veacului acestuia (II Petru 3, 1-3).

Iată de ce, pe drept cuvânt, s-a vorbit despre sensul sau caracterul (pan)cosmic al rugăciunii ortodoxe: prin ierurgii, sfera de influenţă a rugăciunilor cultului ortodox se extinde dincolo de persoana omului şi tinde să îmbrăţişeze întreaga lume creaturală.

(Preot Prof. Dr. Ene Braniște, Liturgica specială, Editura Lumea Credinței, București, 2008, pp. 356-357)

De la același autor

Ultimele din categorie